Floare albastra - Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (1850-1889), ”omul deplin al culturii românești” (C-tin Noica), a reflectat în creația sa lirico-erotică un ansamblu de trăiri emoționale bine definite, ce se constituie într-un spațiu imaginar naturii armonizate perfect cu stările interioare ale eului liric. Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici și I.L.Caragiale; încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl caracterizează ca fiind ”poet în toată puterea cuvântului”, intuind geniul său și promovându-l în cadrul cenaclului ”Junimea” și prin intermediul revistei ”Convorbiri literare”.

Opera eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte, cuprinzător și original, care îmbină teme și motive romantice cu elemente autohtone, aparținând specificului național, singurul său volum antum, intitulat ”Poesii”, fiind publicat în 1883, sub îngrijirea maioresciană. Poezia Floare albastră, publicată pe 1 aprilie 1873 în revista ”Convorbiri literare”, datând din perioada studiilor la Viena și Berlin, are la bază motivul poetic al ”florii albastre”, întâlnit la romanticii europeni pentru a ilustra sentimentul de dragoste sau chipul iubitei, precum și tendința de proiectare a iubirii în infinit. Deși nu s-a găsit nicăieri o însemnare făcută de Eminescu privind preluarea acestui motiv literar, George Călinescu susține că este imposibil ca poetul român să nu fi avut cunoștință de existența acestuia în literatură.

În poezia Floare albastră, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Titlul poeziei este o metaforă-simbol, un motiv romantic ce apare și în alte literaturi. În literatura germană, în lirica lui Novallis ”floarea albastră” se metamorfozează în femeie, luând chipul iubitei și tulburând inima eroului, pe când în literatura italiana, în poezia lui Leopardi, motivul ”florii albastre” sugerează puritatea iubirii și candoarea iubitei. La Eminescu reprezintă voința, dar și nostalgia nesfârșitului sau femeia ideală. De asemenea, floarea reprezintă viața, gingășia, puritatea identificate cu idealul feminin, care, împreună cu albastrul, simbol al infinitului, al depărtării mării și a cerului, proiectează sentimentul de iubire în eternitate.

Iubirea și natura sunt două teme romantice predilecte, iar lirica eminesciană prezintă particularitatea de a le combina original. În poezia Floare albastră, natura este doar un cadru fizic, cu o serie de componente sufletești, căci este primitoare și ocrotitoare a dragostei perechii primordiale. Iubirea este vis și imaginație, un eșec din motive nenumite, fiind tangibilă doar ca posibilitate. Tudor Vianu afirma că ”natura este pentru Eminescu o martoră statornică a iubirii. Oricare dintre momentele ei de farmec și pace se întovărășește cu o încântare absorbită din natură.” Eterna temă a timpului care amprentează toată creația eminesciană își spune și acum cuvântul, căci omul aflat sub curgerea timpului nu mai poate reveni asupra greșelilor de conduită existențială.

Structural, poezia Floare albastră este alcătuită din paisprezece catrene și patru secvențe lirice: reproșul formulat de iubită, cugetarea eului liric, chemarea la iubire inițiată de prezența feminină și meditația finală a eului. Textul poetic conține două planuri, în conturarea cărora este utilizată lirica măștilor: îndrăgostitul reprezintă omul de geniu, provenind din sfere înalte ale cunoașterii, pe când iubita, prezența feminină, întruchipează planul uman-terestru, lumea comună. Incompatibilitatea celor două planuri este o sursă a neîmplinirii sufletești, exprimată printr-o meditație profundă asupra existenței.

Prima secvență lirică, alcătuită din trei stofe, debutează cu o interogație retorică aflată sub semnul reproșului, adresat de prezența feminină eului liric: ”Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?”. Incipitul schițează deci planul superior al omului de geniu, foarte cuprinzător, incluzând, prin câteva elemente simbolice, referiri la cultura omenirii, la cunoaștere, la geneza universului și la creație: ”câmpiile asire”, ”întunecata mare”, ”piramidele-nvechite”. Abstractul gândirii geniului sugerat prin verbele ”a cufunda”, ”a grămădi”, ”a căta” rămâne o taină pentru omul comun, care sesizează diferența dintre planurile cărora aparțin cei doi îndrăgostiți, integrându-se lumii terestre limitate, în vederea împlinirii sufletești: ”Nu căta în depăratre/ Fericirea ta, iubite!”.

A doua secvență lirică redă, printr-o singură strofă, reacția celui invocat; aceasta exprimă o atitudine detașată, derivată din intuiția superioară a profundei incompatibillități dintre cele două planuri. Apelativul diminutival ”mititica”, prin care este numită iubita, denotă apropierea sufletească dintre îndrăgostiți, completată prin adverbul de mod cu valoare de simbol ”dulce” și exteriorizată prin gesturi tandre: ”Dulce netezindu-mi părul”. Exprimarea interjecțională cu tentă imperativă, ”ah!”, completată de constatarea ”ea spune adevărul”, accentuează diferența dintre etern și perisabil, dintre abstract și concret. De altfel nota șagalnică a răspunsului său semnifică tocmai incapacitatea lui de a fi fericit în plan terestru, prin sacrificarea popriilor idealuri, idee care anticipează cugetarea finală a poeziei: ”Eu am râs, n-am zis nimica.”.

Următoarea secventă lirică, alcătuită din opt strofe, enunță monologul prezenței feminine, construit ca o chemare la iubire sub forma visului plasat în cadrul mirific al naturii unice, purtând amprenta eminescianismului și zugrăvind parcă Paradisul. Cadrul natural romantic se insinuează ca o tentație pentru cel care coboară din sferele cunoașterii, reprezentând o înălțare de factură spirituală, potențată de elemente simbolice: ”codrul cu verdeață”, izvoarele ”care plâng în vale”, stânca, ”prăpastia măreață”, ”bolta cea senină”, ”trestia cea lină”, astfel încât, în concepția lui Romul Munteanu, ”natura este spațiul protector securizant, zonă de repliere a îndrăgostiților din poezia lui Eminescu.”.

Senariul iubirii proiectat în viitor se desfășoară conform unui ritual prestabilit. Izolarea îndrăgostiților potențează intimitatea de a trăi doar unul pentru celălalt clipe de fericire ancorate în eternitate. Autoportretizarea iubitei surprinde emoția specifică momentelor intime de identificare spirituală a celor care se iubesc, enunțând, în același timp, tentația frumuseții idealului de feminitate: ”Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul,/ Să-ți astup cu dânsul gura”. Tentația ipoteticei apropieri dintre ei culminează cu ”o sărutare”, ca pecete a tainei, ocrotită de cadrul natural edenic și determinată de intimitate. În decorul romantic al naturii, luminat doar de astrul protector, luna, care amplifică misterul iubirii, cei doi îndrăgostiți aspiră la eternizarea acestui moment unic.

Cea de-a patra secvență lirică, alcătuită din ultimele două strofe, enunță un monolog al geniului, ale cărui cugetări exprimă deșteptăciunea tentației fericirii prin iubire; el conștientizează că ea e doar o himeră, o plăsmuire a propriei sale imaginații, dornică de cunoaștere prin intermediul sentimentelor, iar clipa magică a chemării își relevă perisabilitatea. Versul ”Ca un stâlp eu stam în lună!” exprimă izolarea geniului, dar și capacitatea lui superioară de a uni, la nivel spiritual, planul terestru cu cel cosmic, reprezentat de astrul tutelar al nopții, luna; el se constituie astfel ca un axis mundi a cărui rațiune proiectează lumea terestră în eternitate. Exclamația retorică amplă denotă atât exuberanța iubitei, cât și proiectarea geniului din planul oniric în cel al realității crude: ”Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!”.

Repetiția exclamativă ”Floare-albastră! Floare-albastră!...” accentuează simbolul iubirii eterne, sub forma unei triste lamentații, generate de intensitatea cu care geniul percepe eșecul erotic provocat de contrastul puternic dintre iluzie și realitate. Ultimul vers al poeziei, ”Totuși… este trist in lume!”, conține esența meditației geniului asupra existenței umane, dominată de tristețe și neîmplinire a ființei superioare, care își caută perechea ideală, spre a reface cuplul originar; miracolul fericirii prin iubire, ridicată la rangul de ideal, devine o iluzie care nu-și poate afla corespondent în planul realității.

Procedeele romantice utilizate de Eminescu în poezia Floare albastră sunt: manifestarea plenară a sentimentelor și fanteziei creatoare prin intermediul artei, preluarea motivului romantic al ”florii albastre”, devenit laitmotiv al poeziei, prezentarea cadrului natural cu elemente specifice, problematica omului de geniu, interferența speciilor literare idilă și pastel, combinarea registrului stilistic popular (”incalte”, ”nu căta”, ”de mi-i da o sărutare” etc.) cu cel cult. De asemenea, se remarcă elemente lexicale din câmpul semantic al cosmicului (stele, nori, ceruri, depărtări etc.), dar și din câmpul semantic al teluricului (codru, baltă, izvoare, vale, trestie, stâncă etc.), relevând temetica naturii.

În ceea ce privește stilul eminescian, se remarcă perfecțiunea formei, care susține structura ideatică a poezie. Lingvistul Iorgu Iordan remarca ”simbolismul fonetic” în Floare albastră, în sensul că îmbinarea sunetelor are capacitatea de a crea reprezentări inedite în imaginația cititorului, consoanele ”ș”, ”s”, ”t” sugerând tristețea, iar ”m”, ”n”, în rimă, nostalgia. De altfel, versurile au o sonoritate melodioasă, înaltă, uneori alungită de aliterații (”căldură-gură”, ”frunze-ascunse”), realizând armonia dintre sonoritatea expresiei și ideea exprimată. Din punct de vedere prozodic, poezia respectă convențiile tradiționale, având măsura de 7-8 silabe, rima îmbrățișată, ritmul trohaic, ceea ce înseamnă că accentele produc un ritm coborâtor, de alintare, dar și de tânguire, unele rime fiind inedite prin asocierea de cuvinte rare (”gândire”-”asire”), de părți de vorbire diferite (”dispare”-”floare”).

În ceea ce privește stilistica poeziei, imaginile artistice se îmbină armonios cu figurile de stil. Astfel, tropii din Floarea albastră sunt diverși, de la epitetele ornante, specifice primei creații eminesciene (”prăpastia măreață”, ”trestia cea lină”, ”bolta cea senină”), la personificări (”izvoare plâng în vale”), comparații (”voi fi roșie ca mărul”, ”sărutări… dulci ca florile ascunse”), inversiuni (”de-aur părul”, ”dulce floare”), repetiții (”floare-albastră, floare-albastră!...”), la metafore cu valoare de simbol (”râuri de soare”, ”ceruri nalte”, ”întunecata mare”) etc. Cuvântul ”dulce”, utilizat de patru ori în text, ca adjectiv sau adverb, are valoare de simbol, redând apropierea gestuală dintre îndrăgostiți, unicitatea fetei, dar și suferința profundă generată de irevocabila destrămare a visului de iubire.

Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci și o meditație cu rezonanțe asupra aspirației către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică a timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creații romantice. Îngemănarea dintre visul de iubire și cugetarea detașată a geniului conferă poeziei Floare albastră caracterul de sinteză a gândirii eminesciene, anticipând problematica exprimată detaliat în poemul Luceafărul. Așadar, ”fiindcă nevinovăția este un semn al rămânerii departe de complicațiile sociale, idila eminesciană se va petrece îndeosebi în cadrul unei naturi cât mai primare, cât mai aproape de Eden.” (G. Călinescu)