O scrisoare pierdută - I. L. Caragiale

Apărută încă din Antichitate și continuată de mari clasici europeni precum Molière (,,Tartuffe’’, ,,Avarul’’), comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care satirizează întâmplări, aspecte sociale, moravuri, prin intermediul personajelor, între care se nasc conflicte derizorii, iar finalul este vesel, aducând împăcarea părților aflate în opoziție.

Principalul mijloc artistic folosit este comicul, o categorie estetică ce are ca efect râsul, declanșat de contrastul dintre aparență și esență, pretenții și realitate, așteptări și rezultate, automatism și natural, dintre ceea ce este și ceea ce vrea să pară un personaj.

În literatura română, comedia a fost reprezentată cu succes, în perioada pașoptistă, de Vasile Alecsandri, prin ciclul ,,Chirițelor’’, însă I.L.Caragiale, strălucitul precursor al teatrului modern, este cel care realizează prin opera sa o sinteză deosebită între realismul critic, prin concretul realităților contemporane, și clasicism, prin tipologia personajelor și interesul pentru echilibru și pentru modelul capodoperelor - ,,Chiar originalitatea trebuie sacrificată în beneficiul clarității’’. Există, însă, o trăsătură modernă a operelor caragielești: împletirea satirei și a umorului cu parodia, grotescul și absurdul.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

În cea mai cunoscută și jucată piesă a lui Caragiale, ,,O scrisoare pierdută’’, inspirată din alegerile controversate ce au avut loc în anul 1883, este valorificată tema imoralității din viața publică și privată a politicienilor români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este prezentată o lume superficială, în care corupția primează în fața virtuțiilor: ,,Îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie’’(Titu Maiorescu, ,,Critice’’).

În ,,Comediile d-lui Caragiale’’, criticul literar Titu Maiorescu, mentor al Junimii, societate culturală din care face parte și dramaturgul, ii ia apărarea acestuia, denigrat fiind de câțiva scriitori. El susține că I.L.Caragiale s-a inspirat în realizarea scrierilor lui din realitatea zilelor sale, pe care o transfigurează artistic; creează tipuri umane, având la bază comicul, operele sale fiind astfel morale, pentru că au contribuit la educarea publicului.

Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu ,,Persoanele’’ de la începutul piesei și didascaliile, singurele intervenții directe ale autorului în piesă. Opera este structurată în patru acte, alcătuite din scene, fiind construită sub forma schimbului de replici între personaje.

Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite în ceea ce privește amploarea timpului și a spațiului de desfășurare a acțiunii. Astfel, comedia este plasată ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre’’, adică la sfârșitul secolului al XIXlea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.

Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului politic ,,o scrisoare pierdută’’ – pretextul dramatic al textului. Articolul nehotărât ,,o’’ indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei, intriga piesei pornind de la o întâmplare neînsemnată: pierderea unei scrisori intime, compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la putere și găsirea ei de către adversarul politic, care o folosește ca armă de șantaj. Acest fapt ridicol stârnește o agitație nejustificată și se rezolvă printr-o împăcare generală și neașteptată.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică dintre opoziția (în cadrul aceluiași partid), reprezentată de Nae Cațavencu și prefectul Tipătescu, alături de ,,prezidentul’’ Trahanache. Tensiunea este susținută de comicul de situație, fiind utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului: modificarea raportului dintre personaje, răsturnări bruște de situație, introducerea unor elemente surpriză, anticipări și amânări.

Personajele reprezintă tipuri umane, cu scopul de a satiriza anumite defecte omenești. În acest sens, numele lor sunt simbolice și sugestive: Brânzovenescu, Farfuridi, Agamiță - ,,diminutivul caraghios al strașnicului nume Agamemnon’’. În manieră realisă, limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Ticurile verbale (,,Ai puțintică răbdare!’’) și greșelile de exprimare (,,bampir’’, ,,scrofuloși’’, ,,renumerație’’) reprezintă un element important în caracterizarea indirectă, realizându-se comicul de limbaj.

Eugen Lovinescu a afirmat că autorul ,,a avut darul suveran de a crea oameni’’. Tipologiile în care personajele se încadrează sunt clasice; se consideră că I.L.Caragiale este cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ține de compoziția clasică faptul că personajele au o singură trăsătură predominantă și acționează stereotip, simplist, fără a evolua pe parcursul desfășurării evenimentelor, fiind personaje plate, valorificându-se astfel comicul de moravuri. Fin obervator al lumii, Caragiale a dăruit societății românești, după cum afirma Șerban Cioculescu, ,,oglinda pentru chipurile nefardate’’.

Zoe, personaj de forță al textului, reprezintă tipul cochetei adulterine, dispusă să facă compromisuri pentru a-și menține statutul social. Femeia este autoritară, îi place să dea ordine și să se impună în fața bărbaților, folosindu-se de tertipuri caracteristice – se lamentează, plânge și proferează, relevant fiind episodul în care constată că s-a pierdut scrisoarea și răbufnește, în manieră teatrală. Unic personaj feminin al operei, văzută de Trahanache ca o persoană sensibilă (,,Biata Joițica… cum e ea simțitoare’’), se folosește, contrastant, de arta disimulării sub deviza ,,Scopul scuză mijloacele!’’. În acest sens, este reprezentativă scena în care, pentru a evita dezonorarea, este dispusă în a-l susține pe Cațavencu, determinându-i pe ceilalți să îi urmeze exemplul, conștientă fiind de influența pe care o are asupra celor din jur.

Într-un moment de delir, după ce demagogul dispare, îi mărturisește lui Tipătescu: ,,o zi de încă de astfel de chinuri și nu mai pot trăi, înnebunesc…’’, fapt ce evidențiază importanța păstrării aparențelor pentru ea. În final, fericită că a recuperat scrisoarea, după o lungă serie de compromisuri și crize puternic exteriorizate, își arată ,,bunătatea’’ față de Cațavencu, desemnându-l pe acesta să conducă festivitățile în cinstea lui Agamiță, făcându-l să afirme: ,,Madame, madame Trahanache, ești un înger…’’, această replică fiind relevantă în definitivarea imaginii personajului feminin, modul în care bărbații sunt influențați de ea fiind impresionant.

Prejudecata cu privire la efemeritatea comediei de moravuri față de comedia de caracter nu s-a dovedit îndreptățită în timp, ,,O scrisoare pierdută’’ fiind actuală pentru că mentalitatea unei categorii sociale nu diferă prea mult în context românesc de la o epocă la alta. Ambițiile, dorința de avere, privilegii sau ascensiune socială ,,sunt eterne și se rezolvă în limbaj’’(G.Călinescu).

,,Comediile lui Caragiale au rămas în repertoriul Teatrului Național prin forța lor comică nebănuită de către detractori, care îi cobeau necontenit perimarea. Prin adevărul caracterelor, prin neprevăzutul situațiilor și al replicilor, prin pătrunderea în intimitate a resorturilor sociale și morale, comediile lui Caragiale stau încă la temelia teatrului nostru modern’’(Șerban Cioculescu).