Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - Camil Petrescu

In perioada interbelică, romanul cunoaște o dezvoltare fără precedent. Diverse orientări tematice, modele din literatura universală sau tipuri narative imprimă evoluția sa între tradițional și modern, între ionic și doric, între perspectiva narativă omniscientă, obiectivă și relativizarea ei subiectivă, între mimesis și autenticitate. ,,Mai presus de toate, romanul rămâne, însă, istorie, un narator, protagoniști, structuri numeroase, polifonie sau simultaneitate epică, meditație și discurs estetic și eveniment care își pretinde realitatea’’(Ion Vlad).

În articolul ,, Noua structură și opera lui Marcel Proust’’, Camil Petrescu teoretizează o nouă viziune despre roman și îl critică pe cel tradițional obiectiv inspirat din mediul rural. În opera sa, sunt valorificate elemente din știința și filozofia contemporană, precum și din teoria modernistă formulată de Eugen Lovinescu, în opinia căruia o civilizație se dezvoltă și crește prin imitarea culturilor superioare, trecând peste etapele firești din dorința de sincronizare cu spiritul veacului.

Filozoful francez, Henri Bergson, consideră că ceea ce contează în percepția și în înțelegerea lumii este timpul interior, care este legat de fluxul memoriei involuntare, tehnică pe care Camil Petrescu o preia de la Proust; aceasta are la bază faptul că personajul nu prezintă evenimentele cronologic, ci doar pe cele importante pentru sine. Edmund Hussel vorbește despre o fenomenologie a spiritului, care presupune că oamenii nu pot cunoaște decât ceea ce înregistrează cu propriile simțuri și procesează cu propria conștiință. În consecință, Camil Petrescu consideră că narațiunea clasică, cu narator demiurg, este nefirească, pentru că propune un model artificial de cunoaștere a lumii, construind în acest context un nou tip de roman, cel subiectiv de analiză psihologică (,,Aceasta este singura realitate pe care o pot povesti. Eu nu pot fi onest decât la persoana întâi’’). De aici derivă o trăsătură importantă a operei sale: autenticitatea. Ea este susținută la nivelul limbajului prin ceea ce autorul numește stilul anticalofil, împotriva frumosului de orice fel.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Romanul, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, este apreciat de critica vremii interbelice drept o ,,monografie a îndoielii’’(C.Ciopraga), ,,monografia unui element psihic, ... gelozia’’. În timp ce prima parte prezintă tema iubirii matrimoniale eșuate între Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua este construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărind experiența sa de pe front, în timpul Primului Război Mondial.

În capitolul cu rol de prolog ( ,,La Piatra Craiului, În munte”) este expusă viziunea sa despre iubire: ,,O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie’’. În 1916, pe frontul Primului Război Mondial, Gheorghidiu asistă, la popota ofițerilor, la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers, aflat din presă (un bărbat își ucide soția infidelă, dar este achitat la tribunal). Această conversație declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la Marcel Proust, un eveniment exterior este important pentru conștiința ființei; episoade din trecut sunt retrăite, reanalizate, adică reinterpretate, în funcție de fluxul gândirii. Totuși, spre deosebire de Proust, care povestește în mod spontan, în romanul lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic. În urma experienței războiului, Ștefan Gheorghidiu conștientizează că drama sa personală legată de iubirea absolută este superficială.

Se observă o contradicție între modul în care personajul acționează în relația cu ființa iubită și concepția sa despre acest sentiment. Deși el consideră că o iubire absolută cere timp și răbdare, din momentul în care Ela nu se mai conformează așteptărilor lui, el își schimbă felul în care o vede și devine distant, își manifestă din ce în ce mai mult orgoliul și devine obsedat de ideea că ea îl înșală. Dragostea dintre cei doi este bazată de la început pe sacrificarea orgoliului personajului masculin. Deși el o preferă inițial pe colega ei de cameră, începe o relație cu Ela odată ce remarcă reacția admirativă a celor din jur. În contextul disputei pe tema moștenirii lăsate de unchiul Tache, Gheorghidiu este contrariat de spiritul practic al soției sale, care incearcă să ia atitudine impotriva familiei, care îl nedreptățește. El însă, vede manifestările Elei ca fiind dovezi de înclinații materialiste și de lipsă de feminitate (,,Aș fi vrut-o mereu feminină deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată’’).

Realitatea conștiinței personajului-narator va fi anulată de tragedia războiului, în care individul în sine nu contează, iar totul ține de hazard. Ca și Stendhal, în ,,Mânăstirea din Parma’’, Camil Petrescu are o viziune realistă asupra acestuia. În timp ce Alecsandri sau Coșbuc au surprins numai latura eroică a războiului, prozatorii interbelici au tendința de a reda atrocitățile primei conflagrații mondiale. În iureșul colectiv, aflat sub permanenta amenințare a dispariției și a ororii, omul păstrează doar instinctul de supraviețuire și pare să uite de latura spirituală a existenței, de iubirea absolută. Experiența războiului este dramatică prin descrierea stărilor individuale, dar și a celor colective. În romanul lui Camil Petrescu, războiul este văzut ca o catastrofă universală prin care se dezvăluie treptat lipsa de umanitate a lumii. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală, ordine contradictorii. De exemplu, la un moment dat, din cauza informațiilor eronate sau greșit interpretate, artileria română deschide focul asupra propriilor oameni. În capitolul, ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu’’, este înfățișat, în manieră naturalistă, bombardamentul artileriei maghiare asupra batalionelor române. În urma confruntării cu aceste orori, Ștefan Gheorghidiu își schimbă viziunea despre lume și înțelege că războiul, prin dimensiunea lui dezumanizată, face ca dramele individuale să se estompeze.

Personajul-narator se raportează la două planuri temporale: timpul cronologic, în care consemnează întâmplările de pe front și timpul psihologic, în care protagonistul rememorează drama iubirii. Modul de a fi al bărbatului se reflectă în maniera în care el povestește: spirit analitic, intelectual și critic, acesta va produce o narațiune în care epicul este subordonat propriu-zis analizei și interpretării: ,,Nu numai în iubire, ci în toate actele existențiale, personajul caută o verificare și o identificare a eului propriu. E însetat de experiență și, spre a și-o procura, e dispus a plăti orice preț, înclusiv prețul vieții’’(D. Micu).

În finalul romanului, Gheorghidiu, aflat în permisie, reușește să ia o decizie și să se elibereze, astfel, de trecut. Întors acasă, după ce a petrecut o vreme în spital, personajul o privește diferit pe Ela (,,cu indiferența cu care privești un tablou’’). În consecință, el divorțează, lăsându-i fostei soții toate bunurile materiele asociate, în mod simbolic, cu trecutul (,,I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți... De la lucruri personale la amintiri...adică tot trecutul’’) .

În acest context, Ștefan Gheorghidiu este un personaj comparabil cu Allan, din romanul ,,Maitreyi’’, scris de Mircea Eliade. Cei doi se aseamană prin statutul lor de intelectuali și prin luciditatea de care dau dovadă. De asemenea, ambele opere au un final marcat de reflexivitatea personajelor masculine (,,Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să știu eu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei...’’ – finalul romanului ,,Maitreyi’’). Dacă Allan simte nevoia unei noi interacțiuni cu Maitreyi, care să lămurească sentimentele lor, Ștefan Gheorghidiu este resemnat cu privire la relația sa care a luat sfârșit și se detașează de aceasta.

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de râzboi” este o capodoperă a literaturii române, fiind un roman de analiză psihologică de excepție. ,,În concepția romancierului, se desenează, ca și la Ibrăileanu, două lumi aflate +în raporturi de continuitate și de opoziție: În afară de conștiință totul e o bestialitate, afirmă Ștefan Gheorghidiu. Romancierul trebuie să se ocupe nu de impulsurile instinctive, cum procedau naturaliștii, ci de aventurile conștiinței. Chinuitorare este incertitudinea care sfărâmă armonia perfectă a iubirii concepute inițial’’ (Gheorghe Lăzărescu).