Povestea lui Harap-Alb - Ion Creanga

Societatea culturală Junimea, al cărei mentor a fost Titu Maiorescu, a promovat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea scriitori de excepție precum Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Cel din urmă menționat este considerat povestitorul generației, cunoscut fiind pentru talentul său oratoric și pentru un simț al umorului excepțional.

Specia literară cu care s-a remarcat Ion Creangă a fost basmul cult, ce aparține genului epic și este amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, în care este urmărită maturizarea eroului. În acesta, autorul preia tiparul celui popular, dar creionează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice și propriului său stil. G. Călinescu a susținut că ,,basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală’’.

Opera ,,Povestea lui Harap-Alb’’ este un basm cult apărut în anul 1877 în revista societății Junimea intitulată ,,Convorbiri literare’’. Printre temele abordate în aceasta se numără triumful binelui în lupta cu răul și inițierea eroului.

Narațiunea realizată la persoana a III-a impune existența omniscienței și a unei perspective narative obiective, existând însă intervenții care dovedesc o anumită implicare a celui care povestește: ,,ce-mi pasă mie, eu sunt dator să spun povestea și voi să mă ascultați”. Sunt, de asemenea, relevante structurile în dativul etic, prin care se creează oralitatea ( ,,mi ți-l înșfacă’’), dar și formula mediană ,,Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este’’, care marchează etapele evoluției eroului.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Se disting două dimensiuni temporale, adverbele de timp ,,amu’’ și ,,odată’’ evidențiind timpul narării, respectiv timpul narațiunii. Acțiunea este plasată într-un trecut îndepărtat, în illo tempore. Reperele spațiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să străbată întreaga lume pentru a deveni împărat și, în plan figurat, pentru a se maturiza ( ,,Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăiia istuilalt la altă margine’’ ). Faptul că spațiul este unul vast este sugerat de distanța pe care Harap-Alb și Spânul o parcurg până la împărăția lui Verde-Împărat (,,trecând peste nouă mări, nouă țări și peste nouă ape mari... ajung la împărăție’’).

Potretul fizic al fiului de crai lipsește, accentul fiind pus pe trăsăturile sale morale. Predomină caracterizarea indirectă, fiind dezvăluite caracteristicile sale comportamentale prin fapte, atitudini și limbaj.

Dacă în basmul popular eroului îi erau evidențiate doar calitățile, în cel cult acesta este complex construit, având și defecte. Protagonistul se află inițial în ipostaza de neinițiat, de antierou. El pare neputincios, fără experiență, ,,se văicăreşte, se olicăie, este slab de înger, mai fricos ca o femeie”, dar are un fond sufletesc bun. Din întâlnirea cu Sfânta Duminică, tânărul învață că nu trebuie să-i disprețuiască pe cei umili, iar din transformarea calului răpciugos în bidiviu înaripat, feciorul craiului înțelege că aparențele sunt deseori înșelătoare. Proba curajului pe care o trece înfruntându-l pe tatăl său deghizat în urs îl desemnează ca fiind un ,,ales” pregătit să pornească în călătoria inițiatică. Cuvintele craiului, la despărțire, au valoare premonitorie: ,,În călătoria ta, ai să ai trebuință și de răi, și de buni, dar să te ferești de omul roș, iară mai cu seamă de cel spân cât îi putea.” .

Aventura inițiatică începe cu un eşec al eroului. Scena în care tânărul este înșelat de către spân și silit ulterior să i se supună este cea în care capătă statutul de ,,Harap-Alb’’. Numele protagonistului, prezent și în titlu, are semnificații simbolice. Construit pe o structură oximoronică, prin asociere de simboluri cromatice opuse, numele Harap-Alb pune în lumină schimbarea statutului protagonistului, care din fiu de crai ajunge slugă, iar în final împărat, acesta maturizându-se și învâțând din propriile greșeli.

Personajul principal ajută furnicile (simbol al teluricului) şi albinele (simbol al solarității) și leagă o caldă și sinceră prietenie cu cei cinci uriaşi fabuloşi, înfruntându-l împreună cu aceștia pe vicleanul Impărat Roş şi triumfând în toate încercările la care îi supune. Toate acestea vor contribui la desăvârşirea experienței cognitive a eroului. În final, Harap-Alb trece cu succes de ultimele sale provocări: cea a iubirii și a recuperării identității. Izbânda sa nu se datorează unor puteri supranaturale sau însuşiri de excepție, ci ascultării sfaturilor calului şi Sfintei Duminici, ,,adjuvanți" ce joacă şi rolul inițiatorilor. Acesta se maturizează în manieră umană, pe forțe proprii, cu ajutorul prietenilor.

Finalul textului are o semnificație profundă la nivel simbolic, moartea lui Harap-Alb și reînvierea sa reprezentând o renaștere la nivel superior, ce are în vedere schimbarea statutului social din sclav al Spânului în împărat, într-un bărbat vertical, cu încredere în sine și curajos.

Ideea esențială a basmului este că viața instruiește și educă, fiind o școală fără greșeală, iar omul nu poate fi pe deplin matur decât după ce a depășit momente critice ale existenței sale. După ce se dovedește egoist în relația cu ceilalți, fiul de crai va avea de a face cu aceeași atitudine din partea spânului, fapt ce contribuie la conștientizarea defectului și dorința de a schimba ceva în comportamentul său. Deși ființele pe care eroul le întâlnește de-a lungul călătoriei sale par lipsite de putere, acestea se dovedesc utile și îl ajută să ducă la bun sfârșit probele la care este supus.

În operă, personajele sunt atât oameni, cât și ființe himerice care au psihologie umană și se comportă ca atare. Acestea sunt antropomorfizate, având particularități psihice și sociale, dar și o mentalitate însoțită de un limbaj care amintesc de o lume concretă. Prezențele supranaturale sunt întruchipări ale unor modele existențiale: calul este simbol al devotamentului uman, crăiasa albinelor și cea a furnicilor ilustrează recunoștința, iar Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă simbolizează instinctele şi aspirațiile umane hiperbolizate.

Se disting două coordonate fundamentale ale limbajului prin expresivitatea lor: oralitatea și umorul. Caracterul oral este dat de folosirea cuvintelor şi expresiilor populare, dar şi de erudiția paremiologică. Vorbirea eroilor capătă o puternică individualizare, ceea ce 1-a determinat pe Călinescu să spună că aceștia se comportă țărănește şi vorbesc moldoveneşte. Tot Călinescu este cel care apreciază jovialitatea marelui povestitor, umorul îmbrăcând toate formele, fiind savuros prin gratuitatea sa, prin expresia mucalită, prin comicul de situație sau de nume, prin ironia sau grotescul unor situații. Creangă foloseşte limba poporului, ziceri tipice, expresii moldoveneşti, dar el nu copiază limba țărănească, ci o recreează. Ultima frază a operei evidențiază umanitatea prezentă în basm, existând oameni cu o situație materială precară: ,,Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă’’.

Personajele scriitorului junimist sunt construcții marcate de o puternică originalitate, chiar dacă se păstrează multe elemente ale tiparului popular. Creangă umanizează fantasticul și îl coboară în realitatea lumii humuleştene, devenind un povestitor inconfundabil în întreaga literatură română. ,,Povestea lui Harap-Alb’’ relevă trăsăturile unui erou care nu se aseamănă cu ceilalți într-o proporție semnificativă. Acesta se confruntă cu răul din lumea oamenilor, nu cu ființe supranaturale, putându-se astfel afirma că este personajul cel mai umanizat care întruchipează calitățile morale ale poporului român. Opera reprezintă ,,însăși sinteza basmului românesc: toată filozofia noastră populară, între fatalitatea răului și ideala căutare a binelui, se lămurește în încercările grele ale fiului de împărat’’ (Pompiliu Constantinescu).