Moromeții - Marin Preda

Realismul este un curent literar apărut, în plan european, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care pune accentul pe relația dintre artă și realitate. Apariția acestuia este favorizată de contextul social-politic (revoluția industrială, consolidarea burgheziei, dezvoltarea presei) și de avântul deosebit al științei. Este un curent polemic, apărut ca reacție la romantism, respingând idealizarea, fantezia și subiectivismul excesiv al acestuia.

Printre reprezentanții realismului în literatura europeană se numără Balzac, Stendhal, Flaubert și Dostoievski. În spațiul românesc, scrierile realiste s-au concretizat întâia oară la Nicolae Filimon, urmându-i mari clasici precum Ioan Slavici și I.L.Caragiale. Curentul a avut parte de o dezvoltare amplă și în perioada interbelică, prin Liviu Rebreanu și Mihai Sadoveanu, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, cu operele lui Marin Preda.

Marin Preda a debutat în literatură în anul 1941, cu textul ,,Pârlitul’’, dar la inceputurile creației sale se regăsește și volumul de nuvele ,,Întâlnirea din pământuri’’. În anii 1955, respectiv 1967, apar primele două volume din ciclul moromețian, intitulate ,,Moromeții’’, care, alături de celelalte trei (,,Marele singuratic’’, ,,Delirul’’, ,,Viața ca o pradă’’), urmăresc destinul însingurării eroului (atât al tatălui Ilie Moromete, cât și al fiului Niculae).

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Titlul romanului este sugestiv, făcând trimitere la principala temă, familia, surprinsă în toată simplitatea ei, în satul românesc al secolului al XX-lea. Totuși, nu este urmărit doar destinul Moromeților, ci și cel al întregii colectivități din mediul rural. Astfel, romanul unei familii este și ,,un roman al deruralizării satului’’, o frescă a vieții satului dinaintea și de după cel de-al Doilea Război Mondial. Criticul Eugen Simion consideră că principala temă a romanului este ,,libertatea morală în luptă cu fatalitățile istoriei’’.

Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, și Niculae, în volumul al II-lea), efectul fiind limitarea omniscienței. Limbajul narativ este marcat de limpezime, naturalețe și precizie, dar și de oralitate.

Primul volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată a timpului narațiunii și cuprinde trei părți, în care se dezvoltă două planuri: cel al familiei Moromete și cel al altor familii din sat. În acest prim volum este construit un univers ficțional, precum în scrierile lui Rebreanu sau Slavici, un topos distinct, plin de originalitate, care lasă senzația unei realități vii, din satul Siliștea-Gumești, din Câmpia Dunării.

Ceremonialul cinei din scena inițială a romanului pare a surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar, însă Moromete are un cămin în care copiii proveniți din două căsnicii sunt învrăjbiți din cauza averii. În cadrul acestui episod se poate remarca simbolistica modului în care protagoniștii sunt așezați la masă, fiind specificat faptul că Niculae nu are locul său, lucru ce anunță detașarea sa de restul de la bun început. Acest moment reprezintă ,,prima schiță a psihologiei Moromeților’’.

Este prezentă o tensiune permanentă între Moromete și cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorâtă dintr-o modalitate diferită de a percepe lumea și de a-i înțelege valorile: pentru tată, pământul și șansa de a avea unde să muncească pentru un ban cinstit sunt mai importante decât banii în sine, lucru pe care copiii nu îl pot înțelege. Tinerii sunt influențați de sora bărbatului, Guica, care îi manipulează și îi răzvrătește împotriva părintelui lor.

Cea mai importantă secvență epică a primului volum este cea a tăierii salcâmului. Dărâmarea copacului, duminică în zori, în timp ce femeile își plâng morții în cimitir, prefigurează destrămarea familiei, prăbușirea echilibrului aparent al satului și risipirea iluziilor lui Moromete. Odată distrus arborele sacru, un axis mundi, lumea Moromeților își pierde credința divină, haosul învăluind sufletele personajelor.

Un important conflict este cel dintre Ilie Moromete și fiul său, Niculae, pornit din dorința copilului de a merge la școală, fapt cu care tatăl nu este de acord, ajungând să-l ironizeze (,,altă treabă n-avem noi acuma!Ne apucăm să studiem’’).

Simetria compozițională este dată de cele două referiri la trecerea timpului, de la începutul, respectiv finalul volumului. Dacă inițial timpul este îngăduitor (,,timpul era foarte răbdător cu oamenii; viața se scurgea fără conflicte mari’’), la final acesta devine necruțător și intolerant (,,timpul nu mai avea răbdare’’).

În volumul al doilea, structurat în cinci părți, se prezintă viața rurală în perioada comunistă, acțiunea concentrându-se asupra a două momente istorice semnificative: reforma agrară din 1945 și transformarea ,,socialistă’’ a agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. O istorie nouă și violentă transformă radical viața oamenilor și modul acestora de a gândi. Satul intră într-un ireversibil proces de disoluție.

Conflictul principal opune mentalitatea tradițională și mentalitatea impusă, colectivistă. Personajele reprezentative pentru acestea sunt Ilie Moromete (,,cel din urmă țăran’’) și fiul său, Niculae. Noua imagine a tatălui este lipsită de glorie, autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea familiei sale rămâne distrusă.

Volumul debutează cu o întrebare retorică: ,,În bine sau în rău se schimbase Moromete?’’, ce pune în lumină destinul incert al bărbatului. Criza existențială a lui Moromete este accentuată în momentul în care acesta este înlăturat din viața propriilor copii, băieții cei mari refuzând să conviețuiască din nou cu el. Niculae, de asemenea, se îndepărtează de tatăl său, problema dintre cei doi fiind cauzată de mentalitățile diferite cu privire la rostul învățământului în viața băiatului. Moromete consideră că studiile lui Niculae ,,nu-i aduc niciun beneficiu’’, moment în care tânărul decide să se descurce pe cont propriu.

În paralel cu problemele familiei Moromete, este prezentată destrămarea satului tradițional, care devine ,,o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă atâția necunoscuți’’. Niculae, ,,un antimoromețian ca filozofie a existenței’’, își caută permanent eul, devenind adeptul ,,unei noi religii a binelui și a răului’’ și anume noua dogmă, socialistă.

Până la ultima lui suflare, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie să dispară. Este relevant în acest sens monologul adresat de acesta în timpul unei ploi de vară, în grădina sa. Atitudinea personajului este critică față de noua societate, care se întemeiază utopic, pe anularea unei clase sociale, țărănimea, adică pe distrugerea unei civilizații și a unui mod străvechi de comportament și înțelepciune (,,eu tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față’’).

Moromete își trăiește ultimii ani de viață în singurătate și tăcere. Căzut la pat, el își exprimă crezul de viață când îi spune medicului: ,,Domnule... eu întotdeauna am dus o viață independentă!’’. Bărbatul se stinge încet, fără a suferi de vreo boală. Conflictul dintre tatăl Ilie și fiul său, Niculae, este estompat la finalul romanului, în visul băiatului, în care Moromete i se arată, când cei doi au un moment de maximă sinceritate.

Existența lui Ilie Moromete pendulează între o liniște interioară, bazată pe credința păstrării unor coduri morale, etice și a obiceiurilor unei lumi arhetipale și tragismul provocat de trecerea timpului și de imposibilitatea de a rezona pe deplin cu cei din jur și, în mod particular, cu membrii familiei sale.

,,Moromeții’’ este un roman al deruralizării satului. Criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii marcate de lipsa de comunicare. ,,Din romanul unui destin, Moromeții devine romanul unei colectivități (satul) și al unei civilizații sancționate de istorie’’. În literatura română, Marin Preda va rămâne scriitorul al cărui act de creație înseamnă posibilitatea de ,,a face ca individul să se simtă esențial în raport cu universalul. Preda nu-i un om al fragmentului, este un om al totalității ca Malraux, Camus sau Sartre’’(Eugen Simion).