Ion - Liviu Rebreanu

Realismul este un curent literar apărut, în plan european, la mijlocul secolului al XIXlea, care pune accentul pe relația dintre artă și realitate. Apariția acestuia este favorizată de contextul social-politic (revoluția industrială, consolidarea burgheziei, dezvoltarea presei) și de avântul deosebit al științei. Este un curent polemic, apărut ca reacție la romantism, respingând idealizarea, fantezia și subiectivismul excesiv al acestuia.

Printre reprezentanții realismului în literatura europeană se numără Balzac, Stendhal, Flaubert și Dostoievski. În spațiul românesc, scrierile realiste s-au concretizat întâia oară la Nicolae Filimon, în 1863, urmându-i mari clasici precum Ioan Slavici și I.L.Caragiale. Curentul a avut parte de o dezvoltare amplă și în perioada interbelică, prin Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, cu operele lui Marin Preda.

Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului modern românesc, deoarece scrie primul roman obiectiv din literatura română, perceput de Eugen Lovinescu într-un mod cu totul aparte, ca o izbândă, fiind convins că acesta ,,rezolvă o problemă și curmă o controversă’’, referindu-se la polemica pe care criticul o avea cu sămănătoriștii. Preocupat toată viața de a scrie o epopee a vieții românești, Rebreanu a evocat străvechea civilizație agrară, chipul aspru al țăranului mistuit de ancestralul ,,glas al pământului’’.

Fiind publicat în anul 1920 la Editura ,,Viața românească’’, romanul ,,Ion’’ creează o adevărată revoluție literară, dovadă fiind succesul acestuia, autorul său susținând că ,,a fost un record. Pe atunci nu se cunoștea miracolul ca o carte de 600 de pagini să se epuizeze în patru luni’’.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Alcătuit din două părți intitulate ,,Glasul pământului’’ și ,,Glasul iubirii’’ și cuprinzând 13 capitole, romanul are o acțiune lineară, care se desfășoară cronologic și înglobează ,,un fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început și fără sfârșit’’(E. Lovinescu). Simetria textului este dată de cel două titluri, existența lui Ion având la bază cele două ,,glasuri’’ care se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent. Redus la esențe, romanul prezintă momentele eternului ciclu al vieții rurale.

Obiectivitatea este dată de naratorul omniscient și omniprezent, relatarea fiind la persoana a III-a, iar atitudinea sa fiind una detașată. Persoana care povestește dirijează evoluția personajelor și plăsmuiește traiectoriile existenței lor, conform unui destin prestabilit și legii cauzalității. ,,Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ținută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul mării’’(G. Călinescu).

Tema romanului este monografia lumii satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, prin destinul individual al unui personaj monumental și simbolic prin tragismul său, Ion, tipic prin ,,pasiunea organică a țăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăiește și moare’’ (Liviu Rebreanu). Astfel, scriitorul abordează viața mediului rural în romanul său, în continuitate cu predecesorii săi literari – N. Filimon, D. Zamfirescu, I. Slavici.

Romanul are la bază întâmplări reale, cunoscute de scriitor și relatate de acesta în volumul ,,Mărturisiri’’. A existat un tânăr țăran, Ion Pop al Glanetașului, în satul Prislop și o fată, Rodovica, care s-a sinucis deoarece era înșelată. Cel mai important fapt surprins de Rebreanu este imaginea unui bărbat care ,,îmbrăcat în straie de sărbătoare, s-a aplecat și a sărutat pământul [...] ca pe o ibovnică’’.

Detaliile topografice de la începutul operei anticipează intrarea într-un univers marcat de tragism: ,,Cișmeaua-Mortului’’, ,,Râpele-Dracului’’, cucuna de flori veștede. Drumul devine, astfel, un simbol al destinului uman și separă realitatea de lumea fictivă a personajelor. Revenirea la detaliile sale din final conferă simetrie operei și sugerează destinul țăranului român din secolul al XX-lea, care nu depinde de loc, ci de fondul sufletesc al poporului. ,,Ion’’ nu este numai romanul unui destin, ci și o amplă monografie a satului, ce se cristalizează în imagini semnificative: descrierea horei, a slujbei religioase, ritualurile căsătoriei și ale înmormântării, muncile câmpului.

Subiectul se alcătuiește prin tehnica modernă a contrapunctului, din două planuri epice. Cel principal oglindește lupta pentru pământ în satul tradițional, unde acesta conferă indivizilor respectul în societate (,,În centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune. Ion este victima inocentă și măreață a fatalității biologice’’ – N. Manolescu). Eroul este afectat de o dilemă psihologică și morală. În sufletul lui se înfruntă forța demonică a posesiunii pământului (,,glasul pământului’’) cu vocea angelică a iubirii (,,glasul iubirii’’), care se preschimbă în patimă devastatoare. Acesta nu își acceptă condiția socială și este obligat să aleagă între dragostea pentru Florica și averea Anei. Planul secundar al romanului redă destinul intelectualilor ardeleni. Învățătorul Herdelea și preotul Belciug sunt figuri emblematice ale acestei clase sociale.

După cum afirmă autorul, un personaj realist trebuie să însumeze trăsături și trăiri ale colectivității pe o care o reprezintă: ,,iei o trăsătură, două, zece, de la unul, o ureche de la altul, o patimă de la cineva, un sentiment ori un tic de la altcineva, din toate acestea închegi un personagiu deosebit’’. Astfel, Ion este imaginea țăranului ardelean, desprins dintr-o lume reală deoarece se manifestă și trăiește intens asemeni unei ființe vii. Bărbatul se definește printr-un comportament agresiv atât față de familie, cât și față de comunitate, motiv pentru care sătenii nu îl simpatizează. Oamenii din jurul său îl percep ca fiind o persoană dificilă, cu un limbaj violent, plin de imprecații (,,ești un stricat și-un bătăuș, ș-un om de nimic’’).

Trăsătura definitorie a lui Ion este dragostea pentru pământ (,,iubirea pâmântului l-a stăpânit de mic copil’’). Este relevantă în evidențierea acestui fapt scena în care bărbatul sărută pământul, dovedind astfel cât de prețios este pentru el. Din nevoia de a deveni un om înstărit și de a avea un loc însemnat în comunitate, eroul crește, în copilărie și adolescență, cu un complex al inferiorității față de ceilalți, care cu trecerea timpului se acutizează. Ion trăiește într-o lume în care mentalitatea este una dominată de obsesia averii, demnitatea în satul său fiind dobândită exclusiv în baza pământului deținut.

Relația eroului cu Ana este vizibil construită în jurul intereselor materiale ale bărbatului, acesta manifestând o totală lipsă de afecțiune pentru ea. Femeia este văzută ca ,,două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii’’, și nimic mai mult. Este relevantă atitudinea lui Ion în scena în care Ana se sinucide, sfârșind astfel umilințele la care era supusă frecvent de către soț. Bărbatul este indiferent cu privire la moartea ei, lucru ce evidențiază insensibilitatea sa în relația cu femeia.

Finalul tragic în care Ion este ucis poate fi interpretat ca o pedeapsă a providenței pentru modul său greșit de a se comporta cu cei din jur. Mania sa pentru pământ se dovedește a fi în zadar (,,îi păru rău că toate au fost degeaba și că pământurile lui au să rămâie ale nimănui’’). Faptul că averea bărbatului ajunge să fie proprietate a bisericii oglindește împlinirea destinului său.

Ion este un personaj comparabil cu Ghiță, din nuvela ,,Moara cu noroc’’, cei doi dorindu-și o situație materială bună. De asemenea, aceștia se aseamănă prin căsniciile lor, în care lipsa de comunicare și neîncrederea s-au impus, dar și prin destinul lor tragic, ambii bărbați găsindu-și finalul. Totuși, Ghiță a fost ispitit să încalce normele etice în favoarea foloaselor materiale de către Lică Sămădăul, în timp ce Ion a ales să situeze nevoia de avere mai presus de orice, fără a fi influențat negativ de cineva.

Romanul ,,Ion’’ este, așadar, o capodoperă a literaturii române ce oglindește destinul tragic al eroului indiferent față de sentimentele celor din jur, cuprins de dorința de a avea lucruri materiale. Liviu Rebreanu a avut talentul să pătrundă în adevărul lumii țărănești și să o înfățișeze ,,fără iluzii și fără prejudecăți’’, în acorduri de epopee tragică.