Hanul Ancutei - Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor deosebit de prolific, lăsând posteriorității o operă monumentală (peste 70 de volume) care se întinde pe jumătate de secol. Lumea de altădată, din vechimea poporului român, cu așezările și sufletul ei, este reconstituită din negura depărtărilor în romane cu tematică istorică, în narațiuni ce valorifică original mituri autohtone străvechi, dar și în volumele de povestiri, specie pentru care autorul a manifestat predilecție chiar de la debutul său literar din 1904; în opera ,,Hanu Ancuței’’, o capodoperă a prozei scurte, autorul folosește tehnica povestirii în ramă, asemănătoare celor din ,,Decameronul’’ de Boccaccio, ,,Heptameronul’’ Margaretei de Navarra sau ,,Povestirilor din Canterburry’’ de Geoffrey Chaucer.

Volumul compus din nouă povestiri diferite, cu teme, motive și structuri autonome apare în 1928, fiind subintitulat de autor, în mod suprinzător, ,,roman’’. Cele nouă povestiri sunt relatate într-un singur loc, la Hanul Ancuței, de către drumeții moldoveni, întruchipând categorii umane și sociale variate, ce poposeau aici pentru odihnă și petrecere, într-o ,,toamnă aurie’’, când toți par a ști instinctual că este ,,vremea poveștilor’’.

Titlul volumul devine proiecția unei lumi reale, deschisă însă către orizonturi atemporale prin contribuția particulară a subiectului fiecărei narațiuni. Hanul reprezintă un loc de refugiu, un adăpost vremelnic, situat la răscruce de drumuri și capătă simboluri ale trecerii, dar și ale legăturii dintre lumi. Acesta, împreună cu crâșma și armarocul, sunt elemente specifice literaturii sadoveniene. În aceste toposuri (locuri comune, intrate în conștiința generală ca spații favorabile povestirii), personajele retrăiesc întâmplări de demult, vocația lor adevărată fiind plăcerea vorbei, confesiunea. Diferitele Ancuțe care se succed ca stăpâne la han sunt parcă una și aceeași în ochii generațiilor de băutori și povestași. Ancuța este, ca instață a povestirilor, o ipostază a eternității, căci ,,cea de acum era leită cu cea de altădată’’, părând a repeta aceleași gesturi ca și mama ei. De aici derivă și atributul ei de constantă a unui spațiu narativ, care o completează, desăvârșindu-i imaginea.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Există un povestitor al narațiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind ascultător al fiecărei povestiri rostite de ceilalți naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalți, ceea ce dovedește prețuirea lor și faptul că este recunoscut ca fiind unul dintre ei. Prezența sa este redată de utilizarea persoanei întâi în narațiune și conferă iluzia autenticității. Această voce este cea delegată de autor spre a-l reprezenta, fapt care îl face pe criticul N. Manolescu să afirme: ,,Vocea anonimă care înfățișează obieceurile de la han, la începutul cărții, este a autorului’’. Narațiunea se îmbină cu dialogul și cu scurte pasaje descriptive.

,,Fântâna dintre plopi’’, a patra povestire din volum, are ca temă iubirea tragică reflectată în evocarea unui singur fapt epic: trista poveste de iubire a tânărului Neculai Isac cu Marga, relatare care, realizată acum din perspectiva maturului, își revelează rolul de inițiere în tainele vieții. Aceasta ilustrarează modul în care tehnica veche a povestirii în povestire poate fi adaptată la literatura secolului al XX-lea, fiind construită din două secvențe: cadrul și povestirea propriu-zisă.

Relația care se cristalizează între cele două personaje este de natură romantică, prin pasiunea exprimată și prin cadrele în care ei se întâlnesc, întrevederile fiind posibile numai noaptea lângă o fântâna înconjurată de patru plopi, asemeni poeziilor eminesciene. Totuși, iubirea se destramă din cauza stereotipurilor etnice și a legilor nescrise. Încă de prima dată cand se cunosc, între cei doi există o atracție, fapt care nu trece neobservat de rudele Margăi. Atunci când căpitanul, în plimbarea sa, ajunge la balta în care cei din șatră pescuiau, tânăra îi iese în întâmpinare, în ciuda protestelor lui Harsanache. Ea este fascinată de Neculai Isac, care reprezintă un model masculin, aflat în totală opoziție cu cel văzut în familie (,,mă privi uimită, parcă vedea o sălbăticiune rară’’). Impresionat de frumusețea fetei, bărbatul îi oferă acesteia un ban de argint. A doua zi, Marga îl caută pe căpitan la Hanul Ancuței cu pretextul de a-i mulțumi. Atitudinea celor din jur dezvăluie discriminarea specifică perioadei din istorie evocate, precum și modul negativ în care este privită o astfel de relație de către majoritatea oamenilor. Moș Irimia, tovarășul de drum al căpitanului, se arată nemulțumit la vederea Margăi, iar Ancuța zâmbește ,,viclean, clătinând din cap, căci toate le pricepea și toate le vedea’’.

Deși se întâlnesc de mai multe ori, Marga nu îl avertizează în privința pericolului în care se află, deoarece dorește să continue relația dintre cei doi, dând dovadă de naivitate. Ea încearcă să mențină iluzia iubirii cât mai mult, fără să țină cont de primejdia în care îl pune pe căpitanul Isac. Ulterior, ea ii dezvăluie că, de fapt, a fost trimisă de Harsanache la Hanul Ancuței, pentru a-l seduce și a-l atrage în pădure, unde frații ei intenționează să-l jefuiască (,, N-am putut răbda de dragoste și am vrut să mai stai cu mine, de aceea nu ți-am spus cum am venit’’).

Finalul tragic reflectă ideea conform căreia relațiile dintre indivizii care aparțin unor categorii sociale diferite sunt sortite oprobriului, ceea ce duce la exludere, inadaptare și, în cel mai rău caz, la moarte. Întrucât personajul feminin încalcă legile nescrise ale șatrei în scopul de a-l salva pe bărbatul iubit, ea este pedepsită cu moartea: frații ei o bat, după care o aruncă în fântână. Căpitanul Isac are la rândul său parte de suferință, însă acesta scapă fără a-și pierde viața.

Farmecul povestirii este dat de prezența elementelor de limbaj popular (,,singur ca un cuc’’), arhaic (,,catastih’’, ,,mazil’’) și regional (,,buiac’’, ,,hojma’’, ,,imaș’’, ,,roșă’’). Limbajul personajelor (persoanele de etnie rromă) contrastează cu al naratorului-personaj (boierul), indicând diferența socială și culturală. Expresivitatea limbajului este dată de epitete de caracterizare: ,,nări largi și ochii iuți’’, ,,răcni răgușit’’ și de comparații sugestive: ,,Am simțit în mine ceva fierbinte; parcă aș fi înghițit o băutură tare.’’.

,,Hanu Ancuței este capodopera idilicului jovial și a subtilității barbare, în care câțiva obișnuiți ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esențială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeți. Ei trăiesc la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă și bând vin după o rânduială cerând inițiere.’’ (G.Călinescu).