Joc secund din ceas dedus - Ion Barbu

Perioada interbelică este dominată în cultura și literatura română de mișcarea modernistă. În sens larg, aceasta reprezintă o tendință de înnoire în arta și literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație. Modernismul a fost teoretizat în spațiul românesc de Eugen Lovinescu, cerând sincronizarea cu modelul civilizației europene, cu un ,,spirit al veacului”, pentru a evita o ,,provinicializare și izolare a culturii românești”. Mari poeți, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Ion Barbu vor cultiva o poezie nouă, intelectualizată, de meditație filozofică și estetică, alteori o poezie existențială, conceptuală, ermetică. Lexicul poetic, de asemenea, se va înnoi semnificativ, existând o adevărată inovație a discursului.

Ion Barbu promovează în literatura română ,,poezia pură”, de tip mallarmean, o lirică ermetică cu limbaj abstract. În concepția sa, similară cu cea a unui alt poet modernist și matematician francez celebru, Paul Valéry, poezia are multe în comun cu geometria: ,,există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu poezia. […] Ca și în geometrie înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență”. De altfel, poetul matematician, care considera poezia o ,,sărbătoare a intelectului”, spunea că aceasta împreună cu geometria sunt complementare în viața sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.

Se disting trei perioade ale creației lui Ion Barbu: prima este cea parnasiană, care presupune descrierea unor peisaje mineralizate, evocarea zeităților mitologice și surprinderea unor procese de conștiință (poezia ,,Panteism”). Aceasta este însoțită de nevoia de obiectivitate care l-a determinat pe poet să întrebuințeze forma fixă a sonetului. Cea de-a doua etapă este cea baladic-orientală, însoțită de un caracter narativ, asemenea baladei. Este evocată o lume pitorească, a descântecelor, o lume de inspirație autohtonă sau balcanică. Lumea descrisă în aceste poezii seamănă cu cea din operele lui Anton Pann. Ultimul stadiu al creației este cel ermetic, care ,,stă sub semnul lui Hermes, zeu al cuvântului, al mijlocirii și al iscusinței”. Ermetismul solicită intelectul în procesul descifrării textului literar și mai puțin afectivitatea.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

În anul 1930, apare volumul ,,Joc secund”, al lui Ion Barbu, ce are ca motto citatul ,,ne fût-ce que pour vous en donner l’idée” (,, ...n-ar fi decât pentru a vă da ideea’’), aparținându-i scriitorului francez Mallarmé. Poezia incipientă este [,,Din ceas, dedus”], al cărei titlu este inlocuit în 1964 cu cel al volumului. Opera este o artă poetică în care sunt exprimate, într-un mod artistic, convingerile, opiniile despre creație și despre creator, prin valorificarea temei condiției artistului în univers.

Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul urmărind o cadență liniștită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe, iambul fiind singura unitate metrică. Rima poeziei este încrucișată.

Titlul proiectează artistul într-o dimensiune inferioară divinității, dar superioară omenirii, la trecerea dintre contingent și transcendent. Conform teoriei filozofului grec Platon, jocul prim este reprezentat de realitatea accesibilă oamenilor, ,,jocul secund” este o formă abstractivizată și filtrată prin imaginația poetului, iar jocul terț este cel accesibil numai zeităților, fiind singurele suficient de înțelepte pentru a-l cunoaște. ,,Jocul secund” este, așadar, o metaforă care permite descifrarea poeziei.

Opera este alcătuită din două catrene, cărora li se subordonează două secvențe. Prima definește arta, printr-un limbaj încifrat, într-o construcție în care se remarcă lipsa predicatelor, ideea care se desprinde fiind aceea că opera de artă este o transfigurare artistică a realității. Motivul ceasului face trimitere la contingent, în timp ce ,,mântuitul azur” simbolizează transcendentul. Cele două extreme sunt în legătură prin intermediul oglinzii, un element de tranzit prin care este sustrasă esența lumii, ,,adâncul acestei calme creste”. În filozofia lui Platon, oglinda este asociată sufletului uman, iar în opera lui Ion Barbu nu interesează oglinda ca obiect concret, ci procesul oglindirii. ,,Cirezile agreste” reprezintă o metaforă pentru omenire, fiind vulnerabile ,,jocului secund” care este procesul de metamorfozare a lumii prin poezie, un fenomen pur precum apa.

A doua secvență are în vedere condiția artistului și începe cu o invocație retorică, printr-o construcție în vocativ - ,,Nadir latent!” - prin intermediul căreia este susprins rolul poetului: acesta ,,însumează harfele resfirate’’, adică materialul poetic; valorile dobândite sunt ridicate pe cea mai înaltă treaptă a frumosului. Zenitul definește, în mod metaforic, spațiul real, fiind echivalent cu punctul de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează universul artistic ce se reflectă în lumina asfințitului. Scopul poetului este acela de a contribui la evoluția spirituală a omului, în lipsa lui totul fiind superificial (,,în sbor invers le pierzi”). Motivul harfei face trimitere la mitul orfic și accentuează menirea artistului, sacrificiul pe care acesta îl face pentru a învinge mediocritatea. Folosirea verbului ,,istovește” sugerează efortul creatorului care, ,,ascuns” în ,,marea” tulbure și adâncă trebuie să răzbească și să lupte pentru convingerile sale, fapt accentuat de existența simbolului meduzelor, creaturi misterioase, greu de observat, ce pot fi periculoase. Poetul este văzut ca un spirit puternic, integrator, care îndrumă și inspiră prin ceea ce făurește.

Se remarcă inovația la nivelul limbajului, prin schimbarea părții de vorbire a unor cuvinte ( ,,dedus”, ,,intrată” - adjective provenite din verbe la participiu; ,,înecarea”, ,,însumarea” – substantive provenite din verbe la infinitiv), fapt care exprimă efortul abstragerii, al ieșirii din limitata lume senzorială. Prezența termenilor abstracți, neologici precum ,,dedus”, ,,nadir” sau ,,latent” creează un efect deosebit de imobilitate, de fixare a elementelor, ca și cum astfel ele ar putea fi mai profund contemplate. Există sintagme care constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce demonstrează ambiguitatea limbajului (,,calmă creastă” - metaforă și inversiune, ,,cântec ascuns” - metaforă și epitet).

Urmașii lui Mallarmé, printre care se numără și Ion Barbu, susțin că nimic nu este mai rușinos decât exprimarea goală a sentimentului, iar efectul acestei concepții este refuzul poeziei confesive. Negarea lirismului de acest gen conferă poeziei barbiene unitate și timbru specific. Reprezentativă pentru modernismul românesc, creația lui Ion Barbu ilustrează ermetismul, prin limbajul încifrat dublat de ineditul concepției. G. Călinescu afirmă că ,,aceste două strofe sunt definiția însăși a poeziei: Calma creastă a poeziei este dedusă din timp și spațiu, din universul real, nu printr-un joc prim, ci printr-un joc secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăiește la zenit, ci la nadir, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent. ”