În grădina Ghetsemani – Vasile Voiculescu

Tradiționalismul este o mișcare literară, manifestată în perioada interbelică, a cărei ideologie se cristalizează în cadrul revistei ,,Gândirea’’, apărută în anul 1921, la Cluj. Printre membrii fondatori ai revistei se numără Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga și Gib Mihăescu. Din 1923, aceasta se mută la București, fiind condusă de Nichifor Crainic și își încetează apariția în anul 1944.

Principalele trăsături ale ideologiei acestei orientări literare sunt: valorificarea specificului național (istoria, natura și folclorul) și ortodoxismul. Tradiționalismul gândirist valorifică miturile autohtone, credințele străvechi și revalorizează elementarul, teluricul, filonul existenței umane. Poeți care au colaborat în paginile revistei sunt Adrian Maniu, Ion Pillat și Vasile Voiculescu. Nicolae Manolescu afirmă că ,,tradiționaliștii sunt poeți noi, ca și moderniștii sau avangardiștii, deși ei se revendică de la poezia veche”.

Volumul ,,Pârgă”, apărut în anul 1921, marchează afirmarea originalității liricii lui Vasile Voiculescu și deschide seria volumelor cu registru tematic religios. Acesta atestă maturitatea poetică a scriitorului, complexitatea problematicii, spiritualizarea imaginii și înnoirea expresiei fiind trăsăturile esențiale ale volumului.

Tema valorificată în poezia , ,,În grădina Ghetsemani’’, de Vasile Voiculescu, operă din volumul ,,Pârgă”, este raportul dintre dimensiunea umană și cea divină. Astfel, se conturează o viziune asupra lumii conform căreia angoasa morții este, în general, specifică condiției umane. Însăși figura cristică, prin latura sa omenească, experimentează acest sentiment de incertitudine în fața ,,grozavei cupe’’, simbol al morții. Ca tematică, poezia se încadrează în tradiționalism prin abordarea unui subiect religios.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Inspirația poetică este un eveniment din mitologia creștină: rugăciunea lui Iisus de pe Muntele Măslinilor, în grădina Ghetsemani, un loc tainic, înaintea crucificării, când acesta are revelația răstignirii și a asumării condiției sale predestinate de a răscumpăra prin sacrificiul personal păcatele omenirii. Vasile Voiculescu reține în discursul liric numeroase detalii din textul biblic pe care le dezvoltă într-o imagine poetică străbătută de o devoțiune mistică. În literatura religioasă, imaginea lui Iisus apare de obicei asociată cu durerea, fiind evidențiate patimile acestuia, nu cele fizice în mod explicit, ci mai degrabă cele sufletești care surprind buciumul dintre umanul și divinul Iisus.

Titlul operei sugerează un topos prielnic odihnei, reculegerii, rugăciunii și izolării. Elementele inerente grădinii implică o comuniune deplină cu divinitatea pentru Cel pornit pe calea mântuirii. În acest loc, în grădina Ghetsemani, Iisus se roagă pentru a nu cădea în ispită și duce o luptă simbolică cu propriul său destin. Biblia spune că, în acest cadru, Fiul i s-a adresat lui Dumnezeu, implorându-l să-i dea tăria morală de a bea paharul întreg al amărăciunii și al suferinței destinului său omenesc.

Opera este alcătuită din patru catrene concretizate în trei secvențe lirice. Primele trei strofe surprind planul subiectiv, starea sufletească a lui Iisus, iar ultima amplifică suferința care se răsfrânge asupra planului exterior, al naturii, de tip obiectiv. Măsura versurilor este de 14 silabe, iar rima este încrucișată. Este folosit un limbaj regional și arhaic care face trimitere la o epocă îndepărtată. Verbele sunt utilizate preponderent la timpul indicativ imperfect, timp al rememorării, care accentuează succesiunea cronologică a rugăciunii și sporesc tensiunea importantului eveniment (,,lupta’’, ,,nu primea’’, ,,nu voia’’). Se remarcă gerunzii care sugerează atitudini grave, dramatice și constanta tulburare a ființei cristice în fața morții (,,ncleștându-și’’, ,,bătându-se’’).

Din punct de vedere sintactic, strofele sunt alcătuite din enunțuri independente, ceea ce conferă discursului liric un caracter sentențios și valoare de generalitate. Punctele de suspensie creează o pauză care sugerează incertitudinea provocată de spaima de necunoscut (,,Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...’’).

În prima strofă a operei este conturată, prin intermediul unei formule lapidare, revolta asumării unui destin implacabil, în clipa de ezitare a lui Iisus (,,Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul...”). Acesta își pierde certitudinile și își exprimă teama prin gesturi care accentuează disperarea sa (,,Căzut pe brânci în iarbă’’). Este impresionantă imaginea vizual-cromatică bazată pe contrastul alb-roșu (,,Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul’’), care face trimitere la chinul mântuitorului. Suferința lui Hristos este hiperbolizată prin modul în care ea se reflectă în natură (,,Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtună’’).

,,Grozava cupă’’ este o metaforă pentru moarte, asociată cu semnul aparent nefast al destinului, sugerat prin imaginea vizuală ,,o mână ne-ndurată’’. Conflictul interior de natură tragică este redat în cea de-a doua strofă prin intermediul unei hiperbole (,,Și-o sete uriașă stă sufletul să-l rupă’’). Inițial, Iisus refuză să ia decizia definitivă de a se sacrifica pentru mântuirea umanității (,,Dar nu voia s-atingă infama băutură’’). Această imagine pune în lumină un real fior existențial. Prin antiteza din a treia strofă, ,,Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață’’, este subliniată acceptarea destinului deoarece își recapătă încrederea în divinitate. Este conștientizat faptul că redobândirea vieții veșnice și reîntoarcerea la divin se pot realiza doar prin acceptarea trăirii morții umane. Ilustrarea momentului trecerii muritorului în neființă surprinde sacrificiul făcut pentru univers ( ,,Dar fălcile-ncleștându-și, cu ultima putere/ Bătându-se cu moartea, uitase de viață!’’).

În final, se conturează imaginea naturii care rezonează cu trăsăturile lui Iisus și este proiecția suferinței sale interioare. Prin personificare, frământarea măslinilor oglindește neliniștea figurii cristice dar și faptul că asupra sa veghează permanent o putere divină. Metafora ,,vraiștea grădinii’’ sugerează dezordinea care stăpânește în acel moment ființele și natura, ca urmare a unei decizii atât de importante și de controversate pentru istoria umanității. Versul final ,,Și ulii de seară dau roate după pradă’’ întărește sugestia morții, iar cadrul nocturn sporește misterul.

Lupta cu propriul destin a lui Iisus Hristos reliefează una din însușirile fundamentale ale condiției umane. Acceptarea sa înseamnă înțelepciunea de a nu te împotrivi, și nu înfrângere sau resemnare. Această idee este exprimată de Vasile Voiculescu: ,,Eu nu mă lupt cu soarta, nici nu-mi blestem destinul/ Călcând la pas pe urma clipitelor trăite/ Aștept să se-mplinească doar cele rânduite/ Și fără să mă satur la gură duc veninul/ Lăsând să semplinească în liniște destinul’’. În esență, poemul valorifică ideea cunoașterii adevărului printr-un act de sacrificiu.