Iona - Marin Sorescu

Perioada postbelică cunoaște o dezvoltare literară în mai multe direcții, prin importante personalități: Marin Preda și Petru Dumitriu, în proză, Nichita Stănescu și Nicolae Labiș, în poezie, și Marin Sorescu în dramaturgie. Spirit inovator, Sorescu se definește ca un creator de antiteatru sau pseudoteatru. Piesele sale se revendică din teatrul modern al lui Beckett sau Eugen Ionescu, dar prezintă și alte influențe ale secolului al XX-lea precum Sartre sau Camus.

Originalitatea autorului este incontestabilă. Acesta a scris drame istorice, care stau sub semnul alegoriei și al simbolului precum ,,A treia țeapă’’ sau ,,Răceala’’, iar trilogia ,,Setea muntelui de sare’’, din care fac parte ,,Iona’’, ,,Paracliserul’’ și ,,Matca’’, este o primă serie dramatică ce definește teatrul metaforic sau al parabolelor, dominat de perpetue căutări.

Făcând parte dintr-o ,,trilogie a nedumeririlor’’, piesa ,,Iona’’ este scrisă în anul 1965, fapt ce reiese din prefață, și publicată în 1968 și apare într-un context social-politic marcat de evenimente deosebite ale istoriei contemporane: revolta studenților la Paris, reforma comunismului cehoslovac, urmată de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, și apogeul mișcărilor hippie în SUA ca reacție la războiul din Vietnam. Astfel, ea a fost înțeleasă ca o piesă-manifest, care pledează pentru interesele individului, refuzul condiționării de orice fel și solidaritate interstatală.

Subintitulată de către autor ,,tragedie în patru tablouri’’, piesa iese din clasificările clasice, fiind o parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui monolog, care cultivă alegoria și metafora. Tragismul operei provine din ilustrarea destinului oamenilor care au idealuri și aspirații pe care nu le pot realiza. Textul prezintă o poveste ce încifrează o învățătură în planul ei figurat.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Dacă în ,,Matca’’ se fructifică mitul potopului, iar în ,,Paracliserul’’ cel al jertfei pentru creație, ,,Iona’’ are ca punct de plecare mitul biblic din Vechiul Testament, potrivit căruia profetul Iona , fiul lui Amital, a fost predestinat să propovăduiască, în cetatea Ninive, cuvântul lui Dumnezeu. Acesta a refuzat porunca divină, fapt pentru care este pedepsit. Astfel, în timp ce se afla pe mare, el este înghițit de un chit uriaș. În final, Dumnezeu îi explică profetului că nu poate face rău oamenilor pe care el însuși i-a creat.

Spre deosebire de textul biblic, personajul lui Marin Sorescu este încă de la început fără păcat, dar și fără scăpare. Drama eroului este una existențială, însuși autorul mărturisind că a vrut să scrie despre ,,un om singur, nemaipomenit de singur’’. Monologul neîntrerupt al lui Iona este, așadar, monologul omului însingurat. Tema condiției ființei umane în univers aduce în discuție raportul dintre individ și omenire, dintre acesta și sinele esențial, dar și dintre viață și moarte: ,,În vine să spun că Iona sunt eu (...), omenirea întreagă este Iona... Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și în fața morții’’.

Titlul operei este sugestiv întrucât autorul a interpretat numele ,,Iona’’ ca o negație a sinelui, o neîmplinire la nivel sufletesc a unicului personaj. Relevantă în acest context este afirmația scriitorului conform căreia teatrul său ,,este un vuiet de întrebări puse și nerezolvate’’.

În cele patru tablouri ale operei este prezent un fals dialog, fiind de fapt un monolog adresat de Iona sinelui. Astfel, în lungul drum de la inconștiență la luciditate se dezvoltă avatarurile eroului.

La început, protagonistul își exprimă dorința de a prinde peștele cel mare (precum în ,,Bătrânul și marea’’, de Hemingway), însă, considerându-se un pescar ghinionist, poartă cu sine un acvariu cu pești mici pe care îi va prinde până la împlinirea dorinței sale. Acest acvariu reprezintă speranța eroului că într-o zi se va putea regăsi. Marea întinsă este un simbol al libertății, dar conturează și un orizont al aștepării unui destin mai bun (element regăsit și în drama ,,Așteptându-l pe Godot’’, a lui Beckett).

Iona este înghițit de peștele uriaș, în gura căruia se află de la început, fără să realizeze acest lucru. Astfel va începe căutarea inițiatică și aventura cunoașterii. Acesta va descoperi fața nevăzută a lumii și se va lupta pentru propria existență. El înțelege că nu există salvare în afara propriei acțiuni și că numai prin efortul propriu îi poate da un sens vieții sale. Prin urmare, acesta încearcă în mod repetat, în manieră sisifică, să spintece burta peștelui în care se află, zadarnic însă, existând mereu un alt pește care îl desparte de adevărata libertate.

Un moment simbolic în universul textului este acela în care Iona își pierde propriul ecou, realizând astfel că trebuie să își regăseasă sinele, conștientizându-și singurătatea absolută. Autorul a afirmat că ,,lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul’’, accentuând astfel importanța simbolică a faptului.

Închis într-un spațiu lipsit de atributele umanului - comunicarea, solidaritatea umană - Iona începe să dialogheze cu sine, urmând drumul cunoașterii interioare. Acesta este, în mod socratic, și discipol, și învățător. Eroul încearcă să dea o definiție vieții (,,drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată din ani’’) în care surprinde esențialul: o armonie între bine și rău, marcată de trecerea timpului. Își dă seama că este prizonierul unui univers ostil, lucru sugerat de prezența morii de vânt, dar conștientizează că este înzestrat cu atributul reflectării.

Întrebările existențiale sunt grave, dar neputința lui Iona de a le confrunta duce la utilizarea unui ton ironic, persiflant. ,,O tehnică a ambiguității, foarte răspândită și ea în teatrul modern, face ca faptele să poate fi interpretate în mai multe feluri’’ (Eugen Simion).

Iona este însetat de absolut, de lumina adevărului, lucru desprins din tentația sa de a prinde soarele, simbol al cunoașterii absolute, care cere sacrificiul suprem, în nădovul său. Datorită acestui fapt, protagonistul poate fi comparat cu Prometeu, un personaj mitologic care a luat apărarea muritorilor împotriva lui Zeus, furând focul de la Hefaistos și readucânu-l pe Pământ pentru ca oamenii să poată practica meșteșugurile. Drept pedeapsă, Zeus l-a înlănțuit de o stâncă, unde un vultur uriaș îi devora zilnic ficatul, care peste noapte creștea la loc, supunându-l astfel unui chin etern, asemănător celui prin care trece Iona.

Aspirația perpetuă către o lume spirituală în care să se simtă împlinit însoțită de neputința de a evada dintr-un univers mut unde este condamnat la singurătate nu înseamnă pentru erou o viziune sumbră. Infuzia de optimism se trage din convingerea că moartea este ,,un nou capăt de drum’’ și nu un ,,sfârșit’’. Această asumare curajoasă are drept speranță posibilitatea renașterii într-o nouă viață (,,Și acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate! Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greșit-o. Trebuia s-o ia în altă parte.’’.

În final, eroul se va purifica prin sinucidere. Acesta își spintecă burta exclamând: ,,Răzbim noi cumva la lumină!’’, prin sacrificiul trupului salvându-se sufletul. Astfel, se găsește adevărata cale a adevărului, iar Iona renaște prin moartea sa în orizontul cunoașterii.

Marin Sorescu scrie un teatru poetic al cărui limbaj este, în structura de suprafață, ironic, persiflant și parodic dar, în structura de profunzime, grav și solemn, reușind astfel să atragă atenția asupra problemelor esențiale ale umanității. ,,Iona” poate fi considerată capodopera dramaturgiei lui Sorescu, în care se împletesc armonios elemente ale filozofiei existențialiste cu elemente ale literaturii absurdului, prin formula artistică originală și prin problematica omului aflat în căutarea adevărului despre sine, în aventura descoperirii libertății.