Perspectiva narativa este un concept literar prin care se defineste punctul de vedere al naratorului in relatia cu celelalte personaje si cu universul fictional. Caracteristicile fiecarui tip de perspectiva sunt stabilite in functie de un anumit model narativ (traditional, modern postmodern)

OBIECTIVA

Astfel, in fragmentul citat din opera literara X, de Y, perspectiva narativa este obiectiva (naratorul heterodiegetic). Evenimentele sunt relatate la persoana a treia (citat), iar naratorul are o atitudine detasata fata de intamplarile prezentate (citat neimplicare). Totodata, obiectivitatea este strans legata de omniscienta si de omniprezenta naratorului, ceea ce lasa cititorilor impresia ca destinele personajelor sunt dirijate riguros de o instanta demiurgica (citat sugestiv).

Se poate spune ca, la nivel discursiv, prin perspectiva obiectiva se asigura, in proza realista, verosimilitatea evenimentelor "oglindite" (citatul cu oglinda - realism - nu e musai).

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

SUBIECTIVA

Astfel, in fragmentul citat din opera literara X, de Y, perspectiva narativa este subiectiva (narator-personaj, deci homodiegetic). Evenimentele sunt relatate la persoana intai, dintr-un punct de vedere unic, neereditabil, de altfel, al personajului care "construieste" subiectiv realitatea (citat). Se poate spune ca naratorul prezinta interpretarea evenimentelor, care se configureaza in functie de oglinzile sale interioare. De exemplu, isi exprima opinia despre ... / sentimentele de ... fata de / provocate de ... (citat).

La nivel discursiv, sunt utilizate tehnici analitice / de analiza directe, precum introspectia, monologul interior, confesiunea, specifica prozei psihologice. De exemplu, personajul X mediteaza la ... / isi pune intrebari legate de ... / traieste sentimente de ... (+citate).

Asadar, prin perspectiva subiectiva, se asigura autenticitatea evenimentelor, care sunt analizate si interpretate prin raportare la constiinta unui anumit personaj, care este si narator.

Simbolismul este un curent literar de circulatie universala aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului XIXlea ca reactie impotriva retorismului romantic si a formalismului parnasian, promovand emotia si muzicalitatea interioara a ideii. Si-a creeat o individualitate proprie prin lansarea a doua deziderate principale: folosirea simbolului si perceptia sinestezica asupra Universului. Promoveaza o noua viziune asupra poeziei considerata arta de a simti, fundamentata pe imagini artistice ca mijloc de exprimare a corespondentelor intre elementele universului prin sugestie. Dintre partile specifice simbolismului mentionam crearea starii de spleen, muzicalitatea interioara, inovatiile formale si utilizarea sinesteziei.

George Bacovia e considerat de critica literara cel mai insemnat reprezentant al acestui curent literar din literatura romana.

Poezia "Plumb" a fost publicata in volumul de debut, in 1916.

INCADRAREA IN TIPOLOGIE/CURENT LITERAR

Creatia de factura simbolista, aceasta opera lirica este o arta poetica in care se dezvaluie principalele conceptii ale artistului despre lume si viata, despre menirea lui in Univers, intr-un limbaj literar distinct.

Textul poetic se inscrie in estetica simbolista prin tema si motive, cultivarea simbolului, a sugestiei, prin corespondente, decor, cromatica, tehnica repetitiilor ce confera poeziei muzicalitate interioara si dramatism trairii eului liric.

Poezia este o elegie deoarece exprima sentimente de tristete si spaima de moarte sub forma monologului liric.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

PREZENTAREA A DOUA IMAGINI/IDEI POETICE

Tema poeziei o constituie conditia poetului izolat intr-o societate lipsita de aspiratii, conditie marcata de singuratate, imposibilitatea comunicarii si a evadarii, moartea iubirii.

Motivele lirice cu valoare de simbol apartin campului semantic al mortii: plumbul, cimitirul, cavoul, somnul, vantul, frigul, si configureaza decorul funerar. Ele se asociaza cu starile sufletesti sau existentiale confuze care constituie obiectul poeziei simboliste: singuratatea, spaima de moarte, izzolarea, disperarea, inadaptarea.

Laitmotivul "stam singur" subliniaza senzatia de pustietate sufleteasca.

Viziunea despre lume este sumbra, fara speranta de salvare si de un tragism asumat cu luciditate. Imaginarul poetic infatiseaza lumea ca pe un imens cimitir, tot ce e viu (flori, amor) fiind impietrit sub efectul metalului toxic.

ILUSTRAREA A 4 ELEMENTE DE COMPOZITIE SI LIMBAJ

Titlul poeziei "Plumb" este un simbol recurent, repetat de 6 ori simetric, ceea ce confera muzicalitate textului; exprima corespondenta dintre un element al naturii si starile sufletesti exprimate liric. In sens denotativ plumbul e un element chimic, un metal moale, greu, de culoare cenusie-albastruie. Sensul conotativ deriva din cel propriu si sugereaza in plan poetic apasarea, monotonia.

Lirismul subiectiv e redat prin marcile eului liric, pers I sg. a verbelor "stam", "am inceput", "sa strig" si forma adj. posesiv "meu". In prima strofa eul liric apare in ipostaza singuraticului intr-o lume pustie si moarta, iar a doua strofa e marcata de moartea iubirii care acutizeaza sentimentul de singuratate.

In compozitia poeziei, autorul foloseste principiul simetriei. Textul este structurat in 2 catrene intre care cuvantul "plumb" asigura legatura de substanta fiind repetat de 6 ori si plasat in pozitii simetrice. Alte surse ale simetriei sunt paralelismul sintactic si tehnica simbolistica a repetitiilor.

Versul incipit "Dormeau adanc sicriele de plumb" infatiseaza lumea ca pe un imens cimitir prin cele doua simboluri obsedante, sicrie si plumb. Personificarea "dormeau sicriele" si epitetul verbului "dormeau adanc" sugereaza ideea mortii ca pe un somn profund, iar metafora simbol "sicrie de plumb" exprima imposibilitatea comunicarii si lipsa de sensibilitate a contemplarii poetului. Motivul somnului redat de verbul la imperfect "dormeau", exprima moartea sufleteasca.

Strofa I prezinta lumea exterioara prin elemente ale cadrului spatial si temporal. Cuvintele folosite se inscriu in campul lexico-semantic al mortii: sicrie, coroane, cavou. Se remarca metafora "sicrie de plumb" si inversiunea "funerar vesmant". Lumea obiectuala e si ea marcata de impietrire sugerata de constructia "flori de plumb". Intregul ambient capata greutatea plumbului, iar eu poetic se retrage in spatiul inchis al cavoului, simbol al izolarii. Vantul produce stridente acutice si senzatia de rece specifica mortii, in imaginea auditiva "si scartaiau coroanele de plumb".

Strofa a II-a debuteaza sub semnul tragic existential generat de moartea iubirii. Metafora "amorul meu de plumb" sugereaza ideea de mineralizare, ceea ce a cuprins si lumea interioara. Sintagma "stam singur langa mort" prezinta imaginea tragica a instrainarii de sine. Incercarea de salvare este iluzorie "si-am inceput sa-l strig". Metafora "aripile de plumb" presupune zborul in jos, caderea surda si grea, imposibilitatea evadarii si moartea afectivitatii.

Expresivitatea are surse multiple. In plan morfologic, verbele la imperfect "dormeau", "scartaiau", "atarnau", exprima disperarea eului liric.

La nivel lexical se remarca folosirea cuvintelor din campul semantic al mortii: "cavou", "sicriu", "mort".

La nivel stilistic se remarca prezenta simbolului central "plumb", asociat metaforelor "flori de plumb", "amor de plumb".

Dintre tehnicile simboliste autorul foloseste sugestia care exprima fidel corespondenta dintre elementele naturii si starile sufletesti. Universul e perceput sinestezic: vizual "flori de plumb", auditiv "scartaiau", tactil "era vant". Se remarca o cromatica apasatoare datorita simbolului recurent "plumb". Repetitiile ofera muzicalitate elegiaca, la fel ca prozodia (2catrene, rima imbratisata, masura de 10 silabe, ritm variabil).

In concluzie, prin atmosfera, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului si a corespondentei, prin prezentarea starilor de singuratate si de angoasa, poezia "Plumb" se incadreaza in estetica simbolista.

In orice opera literara se creeaza o lume imaginara sensibila, prin care se contureaza o viziune unica asupra lumii. In textul X de Y .... (tema + ideea poetica)

ideea 1 ideea 2

Textul X, de Y, impresioneaza cititorul prin unicitatea imaginilor si prin sugestivitatea figurilor de stil.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Publicată iniţial în 1924, integrată apoi în ciclul „Uvedenrode” din volumul „Joc secund” (1930), „Riga Crypto şi lapona Enigel”, prin problematică şi mijloace artistice, anunţă dezvoltarea ulterioară a poeziei lui Barbu.

„Riga Crypto şi lapona Enigel” este subintitulată „Baladă", însă răstoarnă conceptul tradiţional, realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric.

Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, dar este o poveste de iubire din lumea vegetală, o baladă fantastică, în care întâlnirea are loc în plan oniric (ca în „Luceafărul”). Structura narativă implică interferenţa genurilor. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul de măşti, personajele având semnificaţie simbolică.

„Luceafăr întors”, poemul prezintă drama cunoaşterii şi incompatibilitatea dintre două lumi/ regnuri.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Titlul baladei trimite cu gândul la marile poveşti de dragoste din literatura universală, Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda. Însă la Ion Barbu, membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite La nivel formal, poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumată, împlinită, cadru al celeilalte nunţi, povestită, iniţiatică, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nuntă în nuntă).

Primele patru strofe constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş". Menestrelul (un trubadur medieval) e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali, reprezentanţi a două regnuri distincte, „Enigel şi riga Crypto". Nuntaşul îl roagă să zică „încetinel „un cântec larg", pe care 1-a zis „cu foc" acum o vară.

Partea a doua, nunta povestită, este realizată din mai multe tablouri poetice: portretul şi împărăţia rigăi Crypto (strofele 5-7), portretul, locurile natale şi oprirea din drum a laponei Enigel (strofele 8, 9), întâlnirea dintre cei doi (strofa 10), cele trei chemări ale rigăi şi primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), răspunsul laponei şi refuzul categoric (strofele 16-20), încheierea întâlnirii (strofele 21, 22), pedepsirea rigăi în finalul baladei (strofele 23-27). Modurile de expunere sunt, în ordine: descrierea, dialogul şi naraţiunea.

În debutul părţii a doua (expoziţiunea), sunt realizate prin antiteză portretele membrilor cuplului, deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga. Numele Crypto, cel tăinuit, „inimă ascunsă", sugerează apartenenţa la familia ciupercilor (criptogame) şi postura de rege (rigă) al făpturilor inferioare, din regnul vegetal. Numele Enigel are sonoritate nordică şi susţine originea ei, de la pol şi trimite probabil la semnificaţia din limba suedeză „înger" (din latinescul „angelus"); lapona îşi conduce turmele de reni spre sud, stăpână a regnului animal; ea reprezintă ipostaza umană, cea mai evoluată a regnului (omul -„fiară bătrână"). Riga Crypto, „inimă ascunsă", este craiul bureţilor, căruia dragostea pentru Enigel, „laponă mică, liniştită", îi este fatală. Singura lor asemănare este statutul superior în interiorul propriei lumi. Membrii cuplului nu-şi pot neutraliza diferenţele în planul real; comunicarea se realizează în plan oniric. Povestea propriu-zisă se dovedeşte a fi fantastică, ea desfăşurându-se în visul fetei, ca în Luceafărul, dar rolurile sunt inversate.

Riga este cel care rosteşte un descântec de trei ori și tot de trei ori este refuzat de laponă, deoarece aceasta trebuie să-și urmeze drumul spre soare și cunoaștere. Acest descântec se întoarce în mod brutal asupra celui care 1-a rostit şi-1 distruge.

Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale propriului regn: „Cu LaurulBalaurul/ Să toarne-n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa-mireasă / Să-i ţie de împărăteasă". Încercarea fiinţei inferioare de a-şi depăşi limitele este pedepsită cu nebunia.

Sub raport stilistic, prezența inversiunilor („mult-îndărătnic”, „zice-l-aș”) și a vocativelor în prima parte a baladei evidențiază oralitatea textului. Menestrelul este portretizat prin intermediul unei comparații, „mai aburit ca vinul”, dublată de un epitet, „vinul vechi”, care sugerează starea de grație necesară rostirii poetice. Limbajul dialogului dintre riga Crypto și laponă este construit pe baza antitezelor, prin intermediul cărora se conturează drama rigăi: soare/umbră, întuneric/lumină, uscat/umed, somn/veghe. Este de observat și abundența metaforelor, mai ales în finalul baladei: „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână”.

Prin intermediul acestui poem, Barbu neagă o întreagă tradiție literară: înlocuind ideea impusă în literatură că dragostea este un miracol în sine, poetul prezintă drama incompatibilității și legea nemiloasă a iubirii (supraviețuiește cel puternic, iar cel slab este sacrificat).

Simbolismul este un curent literar de proveniență franceză, care s-a manifestat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, și la începutul secolului următor, ca reacție la parnasianism și naturalism. Poezia simbolistă este expresia rafinamentului artistic, specific epocilor de decadență și este relevant sensul profund antiburghez al curentului. În același timp, noua creație se întemeiază pe un spirit citadin, căruia îi corespunde o sensibilitate maladivă. Astenia, nevroza, gustul pentru macabru, spleenul, starea de plictis, de dezgust de viață sunt atitudini lirice specifice acestei mișcări culturale.

Opera lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă prin teme și motive, prin cultivarea simbolului, a sugestiei prin corespondențe, decor, cromatică și prin tehnica repetițiilor ce conferă operei muzicalitate interioară și dramatism trăirii eului liric. Momentul apariției sale în literatură este impropriu unei receptări largi din cauza Primului Război Mondial, care era în plină desfășurare, poetul debutând în anul 1916 cu volumul ,,Plumb’’. Întâia persoană care îl remarcă este Eugen Lovinescu, care susține că ,,Bacovia a creat o atmosferă personală de o copleșitoare dezolare (...), de toamnă cu ploi putrede, de arbori cangrenați, limitată într-un peisaj de mahala’’.

În scrierea bacoviană este prezentat umanul în decădere, lucru evidențiat în poezia ,,Tablou de iarnă’’, care se regăsește în volumul ,,Plumb’’, prin valorificarea temelor morții și a condiției ființei umane sub semnul singurătății. Este conturată o viziune conform căreia, într-un univers încărcat de materialitate, ființa umană se află sub permanenta amenințare a morții, față de care nici iubirea nu poate oferi protecție. Sentimentul predominant asociat este perpetua angoasă.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Opera este alcătuită din trei catrene, rima este îmbrățișată, iar măsura versurilor este de 10-11 silabe, aceste elemente conferind muzicalitate. Sugestia sonoră însoțește viziunea asupra lumii cu un ritm aparte ce trimite conținutul liric într-un spectru muzical. Utilizarea predominantă a verbelor la timpul indicativ prezent dau enunțurilor un caracter sentențios (,,ninge’’, ,,se scurge’’). Semnele de punctuație sunt, de asemenea, relevante: punctele de suspensie accentuează opresiunea pe care tragicul peisaj o are asupra ființei lirice ( ,,corbii se plimbă prin sânge...și sug’’).

Titlul sugerează descrierea unui peisaj al naturii din timpul iernii, anotimp simbolic pentru glacialitatea sufletului și pentru lipsa de speranță. Trăsăturile tabloului sunt surprinse la sfârșitul zilei (,,Dar ceasu-i târziu’’), fiind descrisă ninsoarea, care face trimitere la degradarea sinelui ființei lirice.

Sentimentele de teamă și neliniște se accentuează treptat până ating limite insuportabile, sugerate de fenomenul naturii descris hiperbolic (,,Ninge grozav’’ ,,Ninge mereu’’). Iarna se manifestă devastator, cu toata cohorta ei de semne: teroarea boreală, pustiul alb, ninsoarea abundentă, neîntreruptă, zarea înnoptată, edificând un infern alb. Din punct de vedere al dimensiunii spațiale, abatorul, un element al peisajului urban degradat, constituie, de fapt, o oglindă a vieții însăși, care nu este un prilej de împlinire, ci o permanentă luptă pentru supraviețuire. Eul liric este un raisonneur al unei lumi înghețate, marcată de teroare.

Prin intermediul imaginilor artistice este conturat un cadru macabru ce sugerează abrutizarea omenirii. ,,Corbii se plimbă prin sânge’’și ,,vin lupii licărind’’ creează un impact vizual-dinamic semnificativ pentru o lume a răului, în care totul devine anorganic. Preponderența materialității ce amenință sufletul omului este sugerată de lait-motivul sângelui, care există pretutindeni și anihilează orice urmă de puritate, simbolizată de zăpadă (,,Plină-i zăpada de sânge animal...’’). Finalul este tragic, ființa lirică dorind abstragerea din acest decor infernal în casa primitoare a iubitei, acesta fiind singurul semn de umanitate. Totuși, femeia îl întâmpină cu răceală, înghețul ușii fiind, de fapt, un simbol pentru înstrăinarea față de cei din jur și pentru extincția vieții (,,Iubito, sunt eu la ușa înghețată’’).

La nivel cromatic, se remarcă contrastul surprinzător dintre roșul sângelui, simbol al vieții ce se stinge și albul zăpezii, care exprimă imacularea inertă a anotimpului rece. (,,E albul aprins de sânge închegat’’). Imaginea este completată de sugestia dinamică a vieții care se scurge zadarnic (,,Și sânge cald se scurge pe canal’’). Peisajului de iarnă i se asociază corbii și lupii, mesageri ai morții în universul bacovian. Pe fundalul negru al înnoptării, amenințarea animalelor de pradă sinistre face ca ființa umană să vrea să se refugieze într-un spațiu intim, protector, departe de universul exterior. Lumea este creionată în nonculori pătrunse de nuanțe stridente ale culorilor.

Cromatica bacoviană a „Tabloului de iarnă” se regăsește şi în pictura impresionistă a artistului Edward Redfield. Aceasta este intitulată „Village in Winter” și prezintă o stradă inundată în sângeriul asfinţitului, asociată cu atmosfera rece ce îngheaţă sufletul.

În concluzie, universul bacovian este unul dezvoltat în opoziție cu imaginarul poetic romantic. Natura nu este un spațiu de evadare și nu există iluzie sau mister, ci doar o concretă trăire a angoasei morții. ,,La niciun alt poet român, formula Eu sunt un altul nu se potrivește ca la Bacovia” - ,,în poezia lui nu există decât obiect; orice viață a dispărut și implicit orice sens: aici este infernul, dominația și teroarea obiectelor” (Ion Simuț).

Tudor Arghezi s-a născut la București pe 21 mai 1880 și a decedat pe 14 iulie 1967 în acelaș oraș. A fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză, pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Al. George îl numește ,,un clasic al viitorului”, opera sa impresionând prin variație și inovație. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.

Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de Eu nu strivesc corolla de minuni a lumii de Lucian Blaga și Joc secund de Ion Barbu. Poezia este așezată în fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927), și are rol de program literar, realizat însă cu mijloace poetice.

Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică; atunci când autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară și rostul artistului în societate.

Prin poezia Testament se poate vorbi de o preocupare vădită a autorului de a formula un adevărat crez poetic.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual. Textul este conceput ca un monolog adresat de tată unu fiu (spiritual), căruia îi lasă drept unică moștenire ,,cartea”, metonimie csre desemnează opera literară. Atitudinea poetică este transmisă în mod direct (lirism subiectiv) și se realizează prin mărcile subiectivității: pronume personale, adjective posesive și verbe la persoana I și a II-a singular.

Titlul poeziei are o dublă accepție:una denotativă și alta conotativă. În sens denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. În accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele 2 mari părți ale Bibliei, Vechiul și Noul Testament, în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și apostolilor adresate omenirii. Din această accepțiune religioasă derivă sensul conotativ al titlului. Astfel, creația argheziană devine o moștenire spirituală adresată urmașilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Textul poetic este structurat în 6 strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.

Metafora ,,carte” are un rol central în această artă poetică, fiind un element de recurență. Termenul are rol în organizarea materialului poetic și semnifică, pe rând, o acumulare spirituală din perspectivă poetică (poezia este rezultatul trudei, ,,treaptă”, punct de legătură între predecesori și urmași) și rezultatul sublimării experienței înaintașilor -,,hristovul cel dintâi”, ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate –n carte se mărită”-( definiție metaforică a poeziei, în egală măsură har și meșteșug).

Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conține ideea moștenirii spirituale, ,,un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identității obținute prin cuvânt. Condiția poetului este concentrată în versul: ,,decât un nume adunat pe-o carte”, iar poezia apare ca bun spiritual și peren - ,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte...”.

Metafora ,,seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor, care se leagă de generațiile viitoare, prin ,,carte”, creația poetică, treaptă a prezentului. Enumerația ,,râpi și gropi adânci”, ca și versul următor ,,Suite de bătrânii mei pe brânci”, sugerează drumul dificil al cunoașterii străbătut de înaintași.

În strofa a doua, ,,cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită ,,hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor, care are pentru generațiile următoare valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei.

Ideea centrală din cea de-a treia strofă este transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel ,,sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine ,,condei”, unealtă de scris, iar ,,brazda” devine ,,călimară”. Prin urmare, poetul aplică asupra cuvinteloraceeaș trudă transformatoare prin care țăranii supuneau pământul. Aici, scriitorul este un născocitor, care transformă ,,graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, în ,,cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug, ca trudă, și nu ca inspirație divină. În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintelele se metamorfozează, păstrându-și însă forța expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile ,,Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.

În strofa a patra, poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar și să stigmeze (,,să înjure”) răul din jur, arta având funcție catarhică și, în același timp, moralizatoare: ,,Am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbia, când să-njure”. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justițiară: ,,Am luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.

Strofa a cincea prezintă ideea transfigurării socialului în esteticprin faptul că durerea și revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin ,,vioară”, instrument mult mai reprezentativ pentru universul țărănesc decât clasica liră: ,,Durerea noastră surdă și amară/ O grămădi pe-o singură vioară”.

Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire. Scriitorul român, la rândul lui, consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: ,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.

De asemenea, pentru Arghezi, poezia reprezintă și un mijloc de răzbunare a suferinței înaintașilor: ,,Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor”.

Ultima strofă, evidențiază faptul cămuza, arta contemplativă, ,,Domnița”, ,,pierde” în favoarea meșteșugului poetic: ,,Întinsă leneșă pe canapea/ Domnița suferă în cartea mea”. Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin (,,slova de foc”), cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice (,,slova făurită”): ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită”.

Condiția poetului este redată în versul ,,Robul a scris-o, Domnul o citește”; artistul este un ,,rob”, un truditor al condeiului și se află în slujba cititorului, ,,Domnul”.

Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaiseme (,,hrisov”), regionalisme (,,grămădii), termeni religioși (,,icoane, Dumnezeu, izbăvește”) și neologisme (,,obscur”).

Jocul timpurilor verbale susține ideile artei poetice. Singurul verb la viitor, formă negativă: ,,nu-ți voi lăsa”, plasat în poziție inițială în poezie, susține caracterul testamentar al poeziei. Persoana I, singular a verbelor alternează cu persoana I, plural, ceea ce redă relația poetului cu strămoșii, responsabilitatea creatorului față de poporul al cărui reprezentant este.

Sonoritățile dure, ale unui lexic colțuros, sugerând asprimea existenței și truda căutării, sunt conferite și de versificație (între tradiție și modernitate): strofele sunt inegale ca număr de versuri, metrica (9-11 silabe) și ritmul sunt variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate, dar se conservă rima împerecheată.

Opera literara Testament de Tudor Arghezi este o arta poetica moderna pentru ca poetul devine , in concepția lui Arghezi , un nascocitor iar poezia presupune mestesugul , truda creatorului. Pe de alta parte , creatia artistica este atat produsul inspiratiei divine , cat si al tehnicii poetica . Un alt argument in favoarea modernitatii poeziei este faptul ca Arghezi introduce in literatura romana , prin aceasta creatie literara , estetica uratului , arta devenind un mijloc de reflectare a complexitatii aspectelor existentei si o modalitate de amendare a raului.

In perioada interbelică, romanul cunoaște o dezvoltare fără precedent. Diverse orientări tematice, modele din literatura universală sau tipuri narative imprimă evoluția sa între tradițional și modern, între ionic și doric, între perspectiva narativă omniscientă, obiectivă și relativizarea ei subiectivă, între mimesis și autenticitate. ,,Mai presus de toate, romanul rămâne, însă, istorie, un narator, protagoniști, structuri numeroase, polifonie sau simultaneitate epică, meditație și discurs estetic și eveniment care își pretinde realitatea’’(Ion Vlad).

În articolul ,, Noua structură și opera lui Marcel Proust’’, Camil Petrescu teoretizează o nouă viziune despre roman și îl critică pe cel tradițional obiectiv inspirat din mediul rural. În opera sa, sunt valorificate elemente din știința și filozofia contemporană, precum și din teoria modernistă formulată de Eugen Lovinescu, în opinia căruia o civilizație se dezvoltă și crește prin imitarea culturilor superioare, trecând peste etapele firești din dorința de sincronizare cu spiritul veacului.

Filozoful francez, Henri Bergson, consideră că ceea ce contează în percepția și în înțelegerea lumii este timpul interior, care este legat de fluxul memoriei involuntare, tehnică pe care Camil Petrescu o preia de la Proust; aceasta are la bază faptul că personajul nu prezintă evenimentele cronologic, ci doar pe cele importante pentru sine. Edmund Hussel vorbește despre o fenomenologie a spiritului, care presupune că oamenii nu pot cunoaște decât ceea ce înregistrează cu propriile simțuri și procesează cu propria conștiință. În consecință, Camil Petrescu consideră că narațiunea clasică, cu narator demiurg, este nefirească, pentru că propune un model artificial de cunoaștere a lumii, construind în acest context un nou tip de roman, cel subiectiv de analiză psihologică (,,Aceasta este singura realitate pe care o pot povesti. Eu nu pot fi onest decât la persoana întâi’’). De aici derivă o trăsătură importantă a operei sale: autenticitatea. Ea este susținută la nivelul limbajului prin ceea ce autorul numește stilul anticalofil, împotriva frumosului de orice fel.

Apasa aici si descarca aplicatia cu toate eseurile pentru bac, precum si peste 500 de intrebari in quiz-uri. De asemenea, ai si eseurile in format audio, pentru a le putea asculta in drum spre scoala, total gratuit!

Romanul, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, este apreciat de critica vremii interbelice drept o ,,monografie a îndoielii’’(C.Ciopraga), ,,monografia unui element psihic, ... gelozia’’. În timp ce prima parte prezintă tema iubirii matrimoniale eșuate între Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua este construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărind experiența sa de pe front, în timpul Primului Război Mondial.

În capitolul cu rol de prolog ( ,,La Piatra Craiului, În munte”) este expusă viziunea sa despre iubire: ,,O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie’’. În 1916, pe frontul Primului Război Mondial, Gheorghidiu asistă, la popota ofițerilor, la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers, aflat din presă (un bărbat își ucide soția infidelă, dar este achitat la tribunal). Această conversație declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la Marcel Proust, un eveniment exterior este important pentru conștiința ființei; episoade din trecut sunt retrăite, reanalizate, adică reinterpretate, în funcție de fluxul gândirii. Totuși, spre deosebire de Proust, care povestește în mod spontan, în romanul lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic. În urma experienței războiului, Ștefan Gheorghidiu conștientizează că drama sa personală legată de iubirea absolută este superficială.

Se observă o contradicție între modul în care personajul acționează în relația cu ființa iubită și concepția sa despre acest sentiment. Deși el consideră că o iubire absolută cere timp și răbdare, din momentul în care Ela nu se mai conformează așteptărilor lui, el își schimbă felul în care o vede și devine distant, își manifestă din ce în ce mai mult orgoliul și devine obsedat de ideea că ea îl înșală. Dragostea dintre cei doi este bazată de la început pe sacrificarea orgoliului personajului masculin. Deși el o preferă inițial pe colega ei de cameră, începe o relație cu Ela odată ce remarcă reacția admirativă a celor din jur. În contextul disputei pe tema moștenirii lăsate de unchiul Tache, Gheorghidiu este contrariat de spiritul practic al soției sale, care incearcă să ia atitudine impotriva familiei, care îl nedreptățește. El însă, vede manifestările Elei ca fiind dovezi de înclinații materialiste și de lipsă de feminitate (,,Aș fi vrut-o mereu feminină deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată’’).

Realitatea conștiinței personajului-narator va fi anulată de tragedia războiului, în care individul în sine nu contează, iar totul ține de hazard. Ca și Stendhal, în ,,Mânăstirea din Parma’’, Camil Petrescu are o viziune realistă asupra acestuia. În timp ce Alecsandri sau Coșbuc au surprins numai latura eroică a războiului, prozatorii interbelici au tendința de a reda atrocitățile primei conflagrații mondiale. În iureșul colectiv, aflat sub permanenta amenințare a dispariției și a ororii, omul păstrează doar instinctul de supraviețuire și pare să uite de latura spirituală a existenței, de iubirea absolută. Experiența războiului este dramatică prin descrierea stărilor individuale, dar și a celor colective. În romanul lui Camil Petrescu, războiul este văzut ca o catastrofă universală prin care se dezvăluie treptat lipsa de umanitate a lumii. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală, ordine contradictorii. De exemplu, la un moment dat, din cauza informațiilor eronate sau greșit interpretate, artileria română deschide focul asupra propriilor oameni. În capitolul, ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu’’, este înfățișat, în manieră naturalistă, bombardamentul artileriei maghiare asupra batalionelor române. În urma confruntării cu aceste orori, Ștefan Gheorghidiu își schimbă viziunea despre lume și înțelege că războiul, prin dimensiunea lui dezumanizată, face ca dramele individuale să se estompeze.

Personajul-narator se raportează la două planuri temporale: timpul cronologic, în care consemnează întâmplările de pe front și timpul psihologic, în care protagonistul rememorează drama iubirii. Modul de a fi al bărbatului se reflectă în maniera în care el povestește: spirit analitic, intelectual și critic, acesta va produce o narațiune în care epicul este subordonat propriu-zis analizei și interpretării: ,,Nu numai în iubire, ci în toate actele existențiale, personajul caută o verificare și o identificare a eului propriu. E însetat de experiență și, spre a și-o procura, e dispus a plăti orice preț, înclusiv prețul vieții’’(D. Micu).

În finalul romanului, Gheorghidiu, aflat în permisie, reușește să ia o decizie și să se elibereze, astfel, de trecut. Întors acasă, după ce a petrecut o vreme în spital, personajul o privește diferit pe Ela (,,cu indiferența cu care privești un tablou’’). În consecință, el divorțează, lăsându-i fostei soții toate bunurile materiele asociate, în mod simbolic, cu trecutul (,,I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți... De la lucruri personale la amintiri...adică tot trecutul’’) .

În acest context, Ștefan Gheorghidiu este un personaj comparabil cu Allan, din romanul ,,Maitreyi’’, scris de Mircea Eliade. Cei doi se aseamană prin statutul lor de intelectuali și prin luciditatea de care dau dovadă. De asemenea, ambele opere au un final marcat de reflexivitatea personajelor masculine (,,Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să știu eu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei...’’ – finalul romanului ,,Maitreyi’’). Dacă Allan simte nevoia unei noi interacțiuni cu Maitreyi, care să lămurească sentimentele lor, Ștefan Gheorghidiu este resemnat cu privire la relația sa care a luat sfârșit și se detașează de aceasta.

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de râzboi” este o capodoperă a literaturii române, fiind un roman de analiză psihologică de excepție. ,,În concepția romancierului, se desenează, ca și la Ibrăileanu, două lumi aflate +în raporturi de continuitate și de opoziție: În afară de conștiință totul e o bestialitate, afirmă Ștefan Gheorghidiu. Romancierul trebuie să se ocupe nu de impulsurile instinctive, cum procedau naturaliștii, ci de aventurile conștiinței. Chinuitorare este incertitudinea care sfărâmă armonia perfectă a iubirii concepute inițial’’ (Gheorghe Lăzărescu).